Pasii prin pustiu duc catre lumina

În dimineața asta, norii de un albastru spre cenușiu plumbuit parcă mă cheamă să ies să urmez cărările pe care le veghează. E frig în Elda, soarele abia dacă zgârie norii și bate un vânt care miroase a iarnă. Pașii mi se întețesc, nu știu dacă de la frig sau de la graba de a mă vedea, din nou, singură cu drumurile nesfârșite în față. Căutând noi locuri de explorat la picior, zilele trecute am dat peste o catedrală extrem de frumoasă la 10 km de locul unde stau, așa că iată-mă, din nou, numărându-mi pașii pe asfalt. Îmi place muzica din căști, e un country/folk lent, care-mi vorbește de drumuri, singurătate, despre natură și nenumărate locuri pe care le poți numi acasă.

Ca de obicei, îmi atrage atenția frumusețea căsuțelor mai mici, pline de culoare și curți spațioase și livezi de măslini. Dintr-o dată, gps-ul mă scoate de pe drumul asfaltat și cum nu sunt deloc stăpână pe mine la capitolul orientare, prefer să îl ascult, mai ales că ultima dată când m-am crezut isteață m-am trezit în mijlocul autostrăzii și a trebuit să fac cale-întoarsă, ca să nu mă sinucid de-a dreptul :)).

De data asta însă, m-am trezit în mijlocul pustietății, drumul e doar o cărare pierdută printre dealuri și stânci, și cât vezi cu ochii, nu-i țipenie de om. Vântul nu e prea prietenos, îmi usucă fața și mâinile până la usturime. Gândul de a mă întoarce îmi revine cu o frecvență din ce în ce mai rapidă, dar încerc să rămân calmă și merg înainte. Odată cu pașii pe cărarea prăfuită, merg pe firul propriilor gânduri, încercând să identific de unde provine frica. Vântul puternic îmi aruncă țărâna în ochi, făcându-mă să îmi ridic privirea în căutarea unei bucăți de senin, ca alinare. Îmi amintesc momentele de nesiguranță avute de atâtea ori în spațiile abundante de oameni. Atâta timp cât am simțit disconfortul nesiguranței înconjurată de oameni, de ce să le simt lipsa aici? Solitudinea te învață să fi stăpân pe tine și pe propria ta minte. Și cum mai știu că mintea-mi poate fi și prieten și dușman, încerc să o canalizez spre echilibru, căci aici, unde sunt eu cu mine și natura sălbatică, gândurile cântăresc greu și crează trasee infinite. Frica e cea mai grea povară pe care o cărăm după noi în neștire, adesea. Ținem într-un fundal al subconștientului o platformă de frici de toate mărimile, care se întruchipează în diverse apariții făcându-ne să ne îndepărtăm de echilibrul autentic, care e ACUM. 

  Trecând pe lângă stâncile din stânga mea, mă trezesc că mă gândesc brusc că s-ar putea rostogoli de sus bolovani care m-ar putea răni. Simt cum mi se strânge stomacul undeva în capul pieptului și strigătu-mi de spaimă cutremură întreaga vale la auzul unui zgomotul din tufiș. E doar un iepure, speriat la rândul lui de apariția mea surprinzătoare și țipătul de spaimă îmi e înlocuit cu un râset puternic, gândindu-mă că nu știu care e mai panicat dintre noi, eu sau bietul iepuraș căruia îi invadasem spațiul..  Mă-ntorc către stânci, să-mi caut frica, iar adrenalina dezleagă o altă dihanie: furia. Căci simt cum în mine crește necontrolabil o putere imensă și simt că vreau să-mi apuc frica de guler și sa o trântesc de pământ. Nu se aude decât vântul care suflă cu ecou printre stânci și țipetele păsărilor sălbatice străbătând cerul.  Realizez cu claritate că nu îmi este frică de stânci, de bolovani, de singurătate și nici de mijlocul sălbăticiei. Sunt doar întruchipări ale unor frici mai vechi, ale unor șabloane prăfuite. Nu pot decât să fiu propriul meu observator și să îmi întreb cu grijă și compasiune frica: Cine ești? De unde vii? Ce-ai venit să-mi spui? Am mai mers amândouă o bucată bună de drum și eu cu frica mea pot spune chiar că ne-am împrietenit. Am avut o fărâmă de vreme să stăm de vorbă și ne-am despărțit cu bucurie și liniște deplină. Am înțeles că atâta timp cât o resping, frica va deveni mai amplă și îmi va crea scenariile potrivite să se poată desfășura în voie. Aleg să o observ, să o întreb două, trei cuvinte, fără să o forțez a-mi răspunde, căci doar asa colaborează. Inspir. Expir.

 

După 10 kilometri de umblat pe această cărare ce părea că duce spre nicăieri, apare o stradă asfaltată și deasupra,  veghează cu impetuozitate Sanctuarul „Santa Maria Magdalena”. E de urcat un deal anevoios, printre pietre și mărăcini, dar sunetul angelic de orgă străpunge vântul până la urmele pașilor mei, cărora oboseala a început să le fie tovarăș. 16117969_1308554789211681_1482550512_nBeatitudinea catedralei îmi alină usturimea mâinilor care au început să-și crape suprafața ostenită de vânt. Printre nori cenușii răzbate o rază caldă și simt cum zâmbetul îmi inundă fața. In interior, e un amestec de liniște cu note muzicale și gânduri ale unor suflete în căutare de speranță. Culorile vitraliilor sunt vesele și simplitatea încăperii îmi dă o senzație de confort aparte.

Aflu că sanctuarul a fost construit dintr-un proiect întocmit de inginerul noveldez José Sala Sala, inspirat din modernismul catalan deoarece, foarte tânăr, el a fost trimis de părintii săi să-și continue studiile în Catalonia. Imobilul are o oarecare asemănare cu „Sagrada Familia”lui Antonio Gaudi. Pe fațada principală sunt două turnuri laterale de 25 metri înălțime. Motivele decorative au inspirație în stilurile medievale, baroce. Aceste influențe au condus arhitectul să combine pietricele  râului Vinalopó cu gresie policromă și cărămizi roșii în care se reflectă razele calde ale soarelui.

Priveliștea de sus e superbă, se vede toată Novelda. Stau pe o bancă, sub un palmier, las acordurile de orgă să-mi intre prin toți porii și o pisică îmi ține companie. E-așa de frumos.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s