Dor de un buchet de liliac si de-un covrig cu mac

Dorul. O trăire pe care încă nu o înțeleg pe deplin. Deși tăcerea îmi vorbește multe și mi le face pe-nțeles, dorului încă nu i-am dat de capăt. Îmi pare o trăire agățată de-un trecut îndepărtat și proiectată într-un viitor neîntâmplat, dorit condiționat  de proiecția momentului trecut. Ca și cum am dori repetarea unui moment, a unei senzații, identic ca într-un moment deja întâmplat. Complicat cu dorul ăsta, așa-i? Ce mi-e limpede e că e un fel de proiecție a trecutului în viitor, deviat fiind astfel momentul prezent, de a cărei importantă mi-am promis să nu mă mai dezic nicicum.

E-aproape mai și primăvara-i mai frumoasă ca oricând. E nebunie de copaci cu flori, e nebunie de senin. E totul nou și plin de viață și-i viață peste tot în noi. Mă pierd în gânduri și gândurile mi se pierd în mine și închid ochii să le-opresc și să observ. E liliacul înflorit înnebunit de mov și de miros. E liliacul de la poarta copilăriei mele și e așa înalt de-abia îl ating cu privirea. Sau mi-s eu mică și lumea prea mare. E liliacul primit pe o bancă în parc de la prima iubire, e liliacul din parc din Cișmigiu, transformat de ani în pansament de suflet gri după sfârșit de iarnă. E liliacul cumpărat de la o bătrână de la metrou, stația Aviatorilor. Și ar mai fi ceva. E gustul unui covrig cu mac și sare, în drum spre…ceva important.

Cred că mi-e dor. De un buchet de liliac, să-i simt parfumul preț de-o clipă. Mi-e dor de liliac și de-un covrig cu mac. Aici nu-s de găsit.  Și-am cam umblat în lung și-n lat….

Fug la parfumerie să găsesc o imitație îmbuteliată monden a mirosului atât de bine întipărit în mine. Iar un covrig cu mac…vă dau adresa, să-mi trimiteți voi.

Anunțuri

Dovezi ca inca mai exista oameni frumosi

 

„Să știi că munții stau pe loc
Chiar dacă pietrele iau foc
Nisipul sub tălpi e cel mai fin
Doar după valurile ce vin
Doar noi doi, numai un noroc
Ce niciodată nu pleacă… 
Între noi, orice-ar fi, o să treacă!

Sunt cuvinte dintr-un cântec care, imediat după prima audiție, mi-a devenit imn. Îl cânt în gând, ca pe o rugăciune și mi-e scut de ploaie, de vânt, de răutățile de pe pământ.

Sensibilitatea timbrului vocal din spatele acestui cântec m-a îndemnat să caut mai mult, urmând să descopăr muzica sufletului meu. Alexandra Ușurelu este un artist special, e un artist care m-a făcut să mă simt recunoscătoare că am descoperit-o, mi-a pătruns în suflet și în casă, oriunde merg. O ascult de câte ori caut drumul spre liniște, o ascult când simt că sufletul mi-e inundat de iubire și lumină, o ascult de câte ori mă gândesc la oameni dragi, am ascultat-o în Ajun de Crăciun, alături de colinde, iar în călătoriile mele, când sunt întrebată care e cântecul preferat din țara mea, le cânt, cu drag „Suflet rămâi pur”.


Îmi place Alexandra pentru că respect artiștii care nu merg cu turma. Care nu poartă măști spre a aparține unui trend într-o industrie care vinde plastic. Îmi place Alexandra pentru autenticitate și simplitate, acea simplitate care transmite emoția muzicii care atinge suflete. Am trimis melodia „Când zâmbești” către oameni care aveau nevoie să-și amintească cât de speciali sunt. Sau către oameni cărora am simțit să le mulțumesc pentru existență. Alexandra, cu vocea ei minunată, m-a ajutat să împart, mai departe, zâmbete și lumină. „La capătul lumii”„Mai bine în doi”„Ceva se-ntampla cu noi”„Acesta-i sufletul meu”, „Prețul corect” sunt melodii care-mi vorbesc despre adevăratele valori ale vieții, despre autenticitatea oamenilor.

„Sunt omul sărac pe bogatul pământ
Pe mine mă cumpăr, pe mine mă vând
Vând tot pe nimic și nimicul îl vând
Sunt omul sărac pe bogatul pământ

Vând zâmbete calde pe lacrimi fierbinți
Vând negre păcate pe icoane cu sfinți
Vând ziua de ieri pentru ziua de mâine
Vând foame și sete pentru apă și pâine…”

15676459_1324745834255545_7713648261118119349_o
Foto credit: Gina Buliga

Ce nu știți, poate, despre Alexandra, e cât de mult își prețuiește publicul. Atât de mult încât a mers, personal să îi colinde, pe unii norocoși. Eu, din păcate, încă nu am ajuns la un concert al ei, dar este una din dorințele mele de suflet. Momentan hoinăresc prin lume, dar când voi reveni pe plaiurile natale, e unul din lucrurile pe care trebuie neapărat să le fac. Și să o cunosc, să îi strâng mâna, pentru că pentru mine, Alexandra nu e doar un artist. E încă o confirmare că nimic nu-i întâmplător, pentru că muzica ei a ajuns la mine într-o perioadă în care purtam măști spre a-mi ascunde sensibilitatea, de teama unei etichete cu numele „prea sensibilă” care mă mă făcea să îmi reprim, poate, cea mai frumoasă trăsătură a sufletului meu. Sensibilitatea din glasul Alexandrei și chipul ei de om bun m-au ajutat să înfrunt etichetele celor din jur și să mă arăt așa cum sunt azi, un om sensibil.

De curând, Alexandra a lansat o nouă melodie, „Ramai gândul cel dintâi”, o melodie creată și cântată cu sufletul, pentru oamenii „care umblă legați la ochi prin sufletul nostru, iar noi îi acceptăm și îi primim așa, deși știm că sunt „fum dintr-un foc de suflet bun”, așa cum spune Alexandra însăși.

Fiecare avem în noi, o parte a sufletului unde totul e pur, simplu și frumos. O parte albă de inimă care e în echilibru cu tot ce înseamnă natură, iubire și oameni. Cât de ascuns este acest colț de suflet diferă de la om la om, însă eu am crezul că muzica Alexandrei atinge acea parte, oricât de pierdută ar fi.  Mulțumesc că exiști, Alexandra Ușurelu!14718714_10211291539672155_1582600035054741152_n

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.

2+0+1+6=9. Un an cât 9.

2016… Mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat!

2016, pentru mine, poartă eticheta Curajului. An de contraste și răscruci de drumuri.

2016 m-a găsit în același clișeu al tuturor anilor. Petrecere, clasica rochie neagră, 2 ore petrecute în oglindă, rezoluții. Mental, mă chinuia încercarea de a-mi face o listă cât mai clară a obiectivelor pentru anul care tocmai urma să înceapă, o lista concretă, bine delimitată în spațiu și în timp, construită „smart” așa cum fusesem învățată că trebuie să fie. Focul de artificii de la cumpăna dintre ani m-a găsit încruntată, pentru că…mă simțeam forțată să construiesc lista așa cum trebuie. Realizări 2016… Pur și simplu nu se conturau. Mă certam aspru că nu sunt în stare nici măcar să delimitez o listă cu obiective. Îi lipsea concretul, acel concret care în suflet simțeam cum mă strânge. Simțeam cum mă forțează să încap într-un șablon…Dorințele mele erau mai mult ca niște flash-uri. Trăiri. Emoții. Simțeam libertate, mă vedeam râzând cu toată gura, mă simțeam iubită, așa cum rezonează inima mea cu frecvența iubirii. Mă vedeam în natură și mă simțeam vibrând. Ah, ce prostii, îmi spuneam, oamenii normali își fac o listă cu realizări, achiziții, casă, promovare job, număr de cărți citite, număr de kilograme pierdute…mă forțam să îmi doresc lucruri bine predefinite și de ce încercam mai tare, parcă mi se strâmta rochia pe mine, intensificând o senzație de sufocare. În ceață, undeva, îmi conturam dorința de a începe, în sfârșit, lecțiile de canto, de a mă hrăni mai sănătos și parcă…n-ar strica să vizitez câteva locuri noi…

5, 4, 3, 2, 1… La multi ani!!!! Agitație, sunete de cristal ciocnit, aroma de șampanie. Bine ai venit, 2016! 

Prima lună nu promitea nimic, începuse să mă urmărească mitul că așa cum merge Ianuarie, așa va fi tot anul. Apoi…cutia Pandorei a fost deschisă cu provocarea de a participa la un show de televiziune împreună cu colegii de la birou. Am acceptat mai mult de dragul lor, deși mi se părea doar o distragere de la lucrurile serioase de care trebuia să mă ocup, însă, metaforic, a fost ca și cum am deschis o poartă către o nouă lume. Aveam să cunosc oameni minunați, în povestea asta și undeva, în sufletul meu, cred și acum că fetița pentru care am participat la emisiune, mi-a făcut cadou un înger care mi-a transformat existența în Magie. Au urmat momente dificile, multe alegeri, am avut clipe când am simțit efectiv că m-am înrolat în armată. Nici nu apucam să termin o serie de flotări căci…Înainteeee…Marș! trebuia să mă târăsc pe coate, prin noroi, din nou. Nici nu se sfârșea bine o lecție, căci alta îmi bătea la ușă. O perioadă  a fost totul un haos. Am renunțat la relația pentru care mă chinuiam zilnic să fiu altcineva. Măștile cădeau, una câte una. Au început sa apară oglinzile. In chipul oamenilor care îmi apăreau în cale și îmi generau emoții puternice în interior: de la agonie la extaz, iubire, generozitate, disperare, mânie, dispreț, frică și multe altele, care de care mai fâșnețe și mai colorate. Le-am simțit și le-am trăit pe toate, una câte una, am înțeles de unde vin, ce vor, ce-mi spun. Am reparat, am vindecat, am lăsat sa plece. L-am lăsat, pur și simplu, pe 2016 sa-și facă numărul.  Am înțeles că face curățenie, că se triază lucrurile, că se clădește un nou drum pe care trebuie să pășesc cu încredere. Am avut parte de o excursie la Roma alături de cei mai minunați colegi, au apărut și lecțiile de canto, dar nu în forma în care mă gândisem eu, ci prin vocea unei persoane minunate, care mi-a arătat, totodată, oglinda generozității. Au urmat două festivaluri unul după altul, explozie de muzică, oameni frumoși, culoare. Am stat în cort, în natură, două săptămâni, am înțeles că nu sunt o prințesă și că natura mi-e de fapt, a doua casă și mult mai mult de-atât. Au dispărut persoane pe care le consideram Tot și au apărut persoane care m-au făcut să mă consider Eu.  2016 m-a învățat să am curaj să mă afund în mine și să mă ascult, indiferent ce am descoperit. Căci nu fiecare oglindă mi-a arătat frumosul din mine, așa cum oriunde unde este lumina, este și întuneric. 2016 m-a învățat să mă accept și să accept. 2016 mi-a arătat că viață are căile ei prin care ne ajută să înțelegem tot ce avem nevoie. Înțelepciunea nu poate fi grăbită. Ea își are anotimpurile ei. O las să curgă și îi las loc să crească. 2016 și-a amintit că la-nceputui îmi bâjbâia pe undeva dorința de a călători. Și mi-a transformat întreaga viață într-o călătorie. Mi-a dat curajul să îmi iau un bilet doar dus către o țară despre care nu știam mai nimic. 2016 m-a învățat că iubirea care trebuie păzită nu e iubire, ci e de fapt atașament desprins din frică. Iubirea nu-mi poate fi luată, pentru că eu sunt iubire. Și când am înțeles asta, iubirea a început să ia cele mai desăvârșite forme. Cum e minunea din omul ce mi-e acum, partener de drum.
2016 mi-a arătat minunile pe care le atrage după sine recunoștința pentru ceea ce deja este. Si câte sunt! Mulțumesc! 2016 a venit și cu lecții de gramatică. Mi-a readus în vizor conjugarea la timpul prezent. Aici și Acum. Sau ca noroc cu ghinion sunt sinonime, nu antonime, cum citisem eu în dicționar. Așa cum multe nu-s ce par a fi. Unde e gramatica, e și matematica musai, 2+0+1+6=9, căci da, 2016 a fost un an cât nouă…și cu de toate, mai ceva ca șaorma, dar asta e din alt film. :). Tot 2016, mi-a readus din spectrul de culori, culoarea magica a creației, culoare pe care am îmbrățișat-o, în diverse forme, de când sunt. Acum se exteriorizează în amalgam de litere și știu că va veni către mine în forme și mai colorate de atât, o las să mă surprindă  🙂 . Anul asta am văzut mai multe răsărituri  și apusuri decât am văzut, adunate, la un loc întreaga viață. Soarele mi-a fost tovarăș de drum.


Acum, în prag de 2017, am înțeles cum e și cu lista de obiective. Am înțeles că nu trebuie să fie listă. Că oamenii vor musai să știe când și cum se va întampla, dacă nu se întâmplă, de ce nu se întâmplă. Ei intră în minte și căuta acolo mijloacele pentru a atinge obiectivul lor. Dorința care se naște din inimă, își găsește singură calea spre îndeplinire. Tu trebuie doar să o iubești și să o lași să zboare. Așa că,pentru 2017 nu am nicio listă. Am niște dorințe știute doar de inima mea, căci ea mi le-a dictat și mi le-a ancorat în locuri doar de ea știute. Sunt dorințe ușoare, ca zborul unei păsări și sunt pe drumul lor, urmând să vina către mine într-o zi. Mesajul meu pentru 2017 e să vă lăsați dorințele să zboare! Dorințele sunt pasări migratoare și se întorc la voi după ce vor fi cules singure, ce le e necesar sa ia pentru voi forma care vă îmbracă cel mai frumos.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.

15749924_1291734957560331_1463623857_n-1

Ce lucru uimitor este o carte!

Ce lucru uimitor este o carte!

E un obiect plat făcut dintr-un copac, cu părți flexibile pe care sunt imprimate multe semne caraghioase. Dar odată ce arunci o privire în ea, ajungi în mintea unei altei ființe, fie ea și dintr-o alta epocă. Peste milenii, un prieten iți vorbește clar și tăcut în capul tău, direct către tine. Scrisul este probabil cea mai bună invenție a omului, legând oameni care nu s-au cunoscut niciodată. O carte creează un portal de comunicare care nu cunoaște granița de timp sau de spațiu. Cărțile sunt printre puținele obiecte care mă fac să reconsider atașamentul față de materie. Oriunde merg, port cu drag ca tovarăș de drum, cel puțin o carte.

Cărțile sunt cea mai frumoasă parte a copilăriei mele. Am avut norocul să am o mamă care m-a învățat cât sunt de prețioase, încă de când eram copilă. Și parcă mi-a fost menit să copilăresc printre cărți. Vecina mea era o pasionată a lecturii, deținătoarea unei biblioteci impresionante…uitase demult numărul cărților achiziționate, dar peste tot pe unde pășeai în acea casă, dădeai peste un teanc de cărți. Era o casă neîngrijită, întunecată, dar care mă fascina cu mirosul lemnos al sutelor de mii de pagini… locul perfect pentru un copil visător, în căutarea unei perechi de aripi.

Unele cărți, îmi sunt oglinzi. Oglinzi în care mă identific, mă înțeleg. Unele cărți, sunt bucăți de puzzle; din puzzle-ul ăsta imens ce-l denumim empiric , viață. Unele cărți îmi sunt lumină-n întuneric. Unele cărți îmi sunt destin. Vin fără de chemare, dar mă aud cum strig și vin.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.

Dezmierdarea unei dimineti

Ce bun e soarele cu mine la primele ceasuri ale dimineții…mă sărută cu blândețe, trezindu-mă catifelat, ca mângâierea unei mame. E starea de câteva minute între trezire și visare. Când am încă ochii închiși, dar încep să percep reperele realității, unul câte unul. Mirosul fructat al lumânării de pe noptieră, sunetul ușor amplificat al dimineții, atingerea curată a lenjeriei. Ce privilegiu prețios să fiu Aici. Respir și deschid ochii. Bucură-te, lumină…!
Tălpile-mi părăsesc cuibușorul cald lipindu-se de pardoseala rece a încăperii, iar eu salut cu zâmbet această nouă zi. O nouă zi în care sunt Aici.
Aici, unde deasupra e-o bucată de senin…e cerul blând ce face pasărilor zborul lin.
Aici, unde muntoase creste-alintă zărea. Unde mă scald în soare și mă alintă marea…. 
Aici, unde lumina se naște din zâmbet de copil.
Unde-și împarte fericirea de o zi un fluture cu zbor fragil.
Aici, unde e vântul care-mi cântă când respir…! Unde o lacrimă e spinul unui trandafir.
Aici, unde pământul agață un copac de rădăcini. Unde-ntunericul e cale spre lumini.
Aici, unde iubirea e un dar divin. Unde în fiecare zori de zi, aleg să vin.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.

 

La pas prin Elda

În dimineața asta, micul meu dejun de felurite fructe colorate mi-a făcut o injecție cu energie care în mai puțin de 15 minute m-a făcut deja să bântui străzile din Elda. După două zile de ploi și cer înnorat, soarele a pictat cerul în senin și a scos oamenii zâmbitori pe străzi. Ies grăbită din casă, așa haotică la mers cum mă știți (căci tot așa am rămas, deși în gânduri am Zen 🙂 , mai că mă ciocnesc cu o doamnă la ieșirea din bloc. Nici n-apuc să-i zic „disculpe” căci mă izbește direct, în față, cu un zâmbet călduros și voce caldă : „Hola, niña!”. Îi răspund și eu cu zâmbet cald și pornesc mai departe, mulțumind în sinea mea pentru așa dimineață. În orășel, un pic de agitație cât să anime atmosfera. Mă opresc la herbolario să îmi cumpăr o gustare și constat cu drag că doamna de acolo deja mă consideră „de-a casei”. Mă întreabă ce fac și îmi spune că exact aseară se gândea „ce-o fi cu fata cu păr frumos de nu a mai venit să cumpere lapte de cocos”. Vorbește rar, căci știe că nu sunt de aici. Simt din nou cum zâmbetul îmi depășește linia feței și îi mulțumesc. Deși nu aveam în plan, cumpăr și o cutie de lapte de cocos știind că urmează să îl car în rucsac printre străzi. Îmi văd de drum, gândindu-mă cum oare în Țara Soarelui stau cu mănuși în mâini din Noiembrie. În București le foloseam după Crăciun, sau poate chiar deloc, căci le uitam în graba mea de fiecare zi. Grăbesc pasul și simt că mă aclimatizez…încet, încet. Și uite-așa, mă pierd printre străduțe, cu Soarele după mine și cu zâmbetul pe față, mă trezesc ieșită din orășel, într-un cartier de case, așezate în trepte, fiecare cu povestea ei. Haine de toate culorile întinse la balcoane, zeci de antene pe acoperișuri.

De la o fereastră se aude o muzică ce mă face instant să îmi doresc să îmi cumpăr un sombrero și o chitară. Floricele colorate la balcoane. La o poartă stă un bătrânel cu o mustață lungă și zâmbește cu subînțeles. Îmi iese în cale un câine care, după față, îmi pare că ar înțelege româna, așa că îmi fac curaj să îl întreb ștrengărește „Ce faci, prietene?”. În câteva secunde aflu că îl cheamă Thierry, de la stăpânul său care mă întreabă: „Te gusto la casa?”, văzându-mi străduiala de a face o poza reușită. 🙂 

O ogradă cu găini certărețe în noroi intră în antiteză peisagistică cu doi motocicliști fioroși, gonind cu zgomot pe drumul pietruit. Doi bătrâni și o doamnă cu ruj roșu aprins mă salută pe rând, făcându-mă să-mi amintesc de zilele când abia îmi salutam colegii de corporație, cu gândul plecat după cine știe ce frământări…de vreun dosar, de target, de rochia pe care o văzusem în vitrină și trebuia musai sa o cumpăr…

Constat că am ajuns în cel mai înalt punct, de unde se vede tot orașul. E liniște, se aud doar păsări și clopote. E momentul sa fac o pauză. Tac puțin și în gânduri, mă bucur de batonul cu cereale cumpărat mai devreme și vă scriu rândurile-astea, că mi s-au încălzit și sufletul, și mâinile.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.elda13

Valorile nu se imbraca tot timpul la costum.

Mi-am propus să scriu despre oameni frumoși, de care consider că are nevoie Planeta asta ca să înflorească. O să-i numesc eroi, avem nevoie ca eroii să iasă din mulțime și să ne trezească. În călătoria mea în Granada, despre care v-am povestit cu lux de amănunte aici, am întâlnit un om cu totul și cu totul special. Un om mărunțel cu un aspect neîngrijit și apărut parcă de nicăieri se prezintă JuanKa, spunându-ne că numele lui vine de la Juan Carlos, precum Regele Spaniei, dar că lui nu îi place să fie un rege. 🙂 Recunosc că în primele secunde ale interacțiunii, rămășițele personajului alimentat de mine în toți anii trăiți în jungla urbană, fata mereu elegantă și crispată că nu îi stă tot timpul părul perfect, s-a grăbit să pună etichete și să activeze scuturi care nu crează doar un sistem de apărare, ci mai degrabă limitează gândirea după vechi șabloane stabilite de societate. Căutam cazare în Granada de mai bine de o oră, ploaia se întețise, iar mentalul mă bruia continuu cu mesaje subliminale cu tot felul de nevoi aparente: mi-e frig! vreau să beau ceva cald! parcă aș mânca ceva, ce te faci? unde dormi? iar te-ai băgat în necazuri :). Îmi dau seama acum ce funcție fantastică e autocontrolul și puterea prezentului, căci în loc să generez scenarii mai ceva ca în „Final Destination”, cum aș fi făcut altădată, am reușit rapid să înlătur toate fricile și etichetele care îmi sacadau gândirea și am avut parte de o experiență minunată, plină de aventură și umor, dar și o altă lecție de viață revelatoare.

Juanka s-a oferit să ne fie ghid prin noaptea ploioasă și să ne arate cel mai frumos loc din Granada. Ne spune să-l urmăm și merge țanțoș în fața noastră fredonând cu glas tare un cântec vesel. Hai că e chiar amuzant, îmi spun zâmbind în gând și încep să îmi intru în rol. Una câte una, dispar toate barierele, parcă nu plouă chiar așa de tare și nu mă mai dor piciorele, în jur e plin de oameni veseli, e un tablou colorat cu toate națiile de turiști cărora nu le pasă că e vreme mohorâtă!

15281953_1253825558017938_1336765337_n

Mergem pe o alee strâmtă, pietruită, și Juanka ne povestește despre experiența lui când a făcut Camino de Santiago, al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma. Anual, ajung pe jos la Santiago de Compostela peste 150.000 de pelerini și aproape 3 milioane de turiști de pe toate continentele. O experiență inedită. Juanka ne povestește câți oameni interesanți, de diverse naționalități a cunoscut în acesta experiență! Oameni cu povești de viață extraordinare, care oricând ar putea fi un exemplu pentru această societate întoarsă pe dos. Trebuie să fac asta într-o bună zi, îmi spun în gând și realizez câte semne îmi apar în cale să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun. Aleea e în trepte, se urcă în continuu și decidem că e momentul să ne relaxăm la una din ceainăriile inedite de pe Calle Calderia. Acolo îi întâlnim pe Alicia și Claudio, cuplul de italieni simpatici despre care v-am povestit aici. JuanKa îmi atrage atenția scoțând din buzunar o rolă de sârmă argintie și un clește micuț. Îi râde fața de bucurie și se apucă să manevreze sârma într-un mod care pentru mine nu făcea niciun sens. Nu trec mai mult de trei minute și văd cum din mâinile acestui personaj apărut de nicăieri începe să se contureze o figurină frumoasă, reprezentând un om cu o inimă și o biluță de culoarea smaraldului. O dăruiește cu cei mai calzi ochi noii noastre prietene Alicia, venită din Italia în Granada să își serbeze ziua.

Atmosfera devine atât de veselă, o adevărată petrecere de aniversare, vorbim o limbă colorată inventată de noi atunci, pe loc, o combinație amuzantă de română, italiană, spaniolă și engleză, o ciorbă de expresii idiomatice plină de energie pozitivă. Râdem, glumim, ciocnim în cinstea sărbătoritei ploaia se oprește pentru câteva momente….ah! ce minune e viața asta când sunt înconjurată de bun și de frumos! Juanka râde și ne spune că nu avem nevoie de o limbă comună ca să putem comunica și ciocnim cu patos pentru comunicarea ¨sin idioma¨. Juanka ciocnește cu suc, căci el nu mai consuma alcool de mulți ani… Mă înclin în fața frumuseții sufletului acestui personaj nou apărut în cadru când văd cum face figurine pentru toți aflai în jur, inclusiv pentru un grup de adolescente de la masa alăturată. Pur și simplu împărțea cu generozitate zâmbete din inimă! Pornim mai departe pe drumul nostru și Juanka îmi povestește în continuare că asta e ocupația lui. Face figurine, bijuterii hand made, desenează. Pe cele mai multe le face cadou, căci știe despre cea mai importantă lege a Universului, interconexiunea dintre a primi și a dărui. Spune că tot ce dăruiește i se întoarce înapoi într-o formă sau alta și că zâmbetele oamenilor cărora le dăruiește îl fac să se simtă împlinit.

Auzindu-mă că mi-e sete, căutând un loc de unde aș putea cumpăra o sticlă de apă, JuanKa apare cu o sticlă albastră cumpărată de la unul din bărulețele de pe alee. Mă caut în buzunare, să îi plătesc, însă nu acceptă nici vorbă să îmi primească banii. Îi spun că nu e corect, gândindu-mă că el nu are bani pentru acte de politețe, însă rămân cu gura căscată auzindu-l: ¨Corect nu e să trebuiască să plătim pentru apa pe care o bem, atâta timp cât ea pică din cer pentru noi. Avem de toate, dar am creat un sistem în care trebuie să plătim și aerul pe care-l respirăm…¨

Nu mai știu cum am ajuns în cel mai înalt punct al orașului, nu mai știu câte trepte am urcat. Într-adevăr, locul promis depășește așteptările.Tot orașul Granada și Palatul Alhambra se așterneau la picioarele nostre, alături de sute de mii de luminițe. Feeric! Juanka ne observă grija de pe chip și ne spune că se simte onorat să ne invite la el acasă să petrecem noaptea, că nu are cele mai alese condiții, dar că ar fi încântat să ne poată ajuta. Deși undeva, în fundal, încă mai făceau zgomot niște gânduri cu frecvență de panică, las încă o dată viața să mi se întâmple,  oricum aș fi  stat chiar  și pe o bancă întreaga  noapte, doar să aud frumoasele povești  ale noului nostru prieten. Am mers  vreo 40 de  kilometri înafara  Granadei, Junka își are reședința   în mijlocul livezilor de măslini, fără civilizație, fără vecini care să-i invadeze spațiul, pentru că  el are nevoie de liniște pentru comuniunea  spirit-natură. Ne povestește cum, în momentul  care  fost găsit dormind sub cerul senin și oamenii ii ofereau un acoperiș,  el  refuza politicos pentru că lui ii e bine acolo și se simte cel  privilegiat pământean,   fiindcă i-a fost dat sa vadă mai  multe stele căzătoare decât cei care dispun de condițiile oferite de un  complex cu  două etaje.

Juanka ne face focul la șemineu și noi ne așezăm în fața lui ascultând povești. Simt cum fața mi-e blocată pe modul <zâmbet> și mă simt ca acasă deși habar n-am unde sunt. Juanka ne cântă la gura sobei un cântec despre iubire, nu iubirea aia în cerc restrâns dintre doi oameni, ci iubirea necondiționată, infinită pentru TOT ce e în jur. Căci suntem toți la fel, deși suntem educați încă de mici, în școli, să trăim într-o competiție continuă, menită de fapt să alimenteze această societate de consum. Acest Rege al Străzilor uimește prin perspectiva pe care o are asupra vieții și prin generiozitate… Când oare am uitat că e natural să fim așa?! A stat treaz întreaga noapte să întrețină focul pentru noi, să ne fie cald și bine… În noaptea petrecută în casa lui Juanka, a venit către mine și sunetul perfect, sunetul pe care îl căutăm de ani de zile, încă de când mi-am descoperit pasiunea pentru tot ce înseamnă sunete și muzică. Nimic nu sună mai desăvârșit decât sincronizarea perfectă dintre sunetul ploii pe acoperiș și trosnetul crengilor acoperite de jăratec, într-o liniște perfectă, în mijlocul pădurii…


Dimineața m-am trezit la răsăritul soarelui, și deși nu dormisem decât câteva ore, priveliștea livezilor nesfârșite de măslini, acompaniate de sunetul păsărilor fără a fi bruiate de vreun zgomot uman, m-a încărcat cu energie și pace interioară. Nu am cuvinte să descriu senzația trăită când a deschis ușa și am văzut ca sunt ¨in the middle of nowhere…

La plecare, Juaka mi-a dăruit un copac desenat de mâinile sale, o pereche de cercei, un poem în spaniola despre timp și o figurină special făcută pentru mine, spunându-mi că e onorat că m-a cunoscut, că sunt „pura luz”. Juanka e pentru mine confirmarea că judecata după aparente și etichetarea după șabloane sunt mecanisme mentale care ne creează ziduri și ne limitează gândirea. Singuri ne privăm de libertate și ne limitam existenta, atunci când încadram oamenii din jur în anumite tipare. Nu tot timpul generozitatea și bunătatea se îmbracă la costum.

Cum aș putea să mulțumesc că am parte de experiențe atât de minunate…?
Nu pot decât să scriu, să se afle despre un erou precum Juanka, căci da, Juanka e un erou în slujba inimilor.