Nu m-am nascut vegana. Am ales.

N-o să vin să îți spun ce au mai descoperit cercetătorii englezi. Sunt aici să fiu alături de tine, căci știu că poate fi un proces dificil la început. Inițial par multe informații greu de digerat și știu, e greu să ne scoatem din sistem obiceiuri atât de bine împământenite nu numai de noi, ci de atâtea generații în urma noastră.

Da, am copilărit la țară, unde cea mai bună masă era mămăligă cu lapte proaspăt bătut, care îmi lăsa mustăți albe când îl beam pe nerăsuflate. Da, dacă nu mă înșel, cred  că pot să găsesc în arhivă chiar și o poză cu mine, cu fes colorat pe cap, călare pe un animal care tocmai fusese sacrificat și care urma să devină sarmale, cârnați și alte alimente considerate „de bază”. Până acum vreo 3 ani, aproape fiecare masă conținea carne, îmi plăcea să gătesc tradițional, așa cum am învățat, iar gândurile cum că s-ar putea și altfel erau eliminate de șabloane precum ¨de unde o să-mi iau proteinele?¨, fără să stau să mă opresc puțin, să gândesc pentru mine, să descopăr de ce sunt așa importante și de ce îmi trebuiesc atât de multe și musai alea de animale…decedate.

Acum 3 ani, însă, am înlăturat definitiv din alimentație mezelurile și carnea de porc. Erau prea multe argumente contra și vedeam clar că încep să mă simt mai bine. Apoi a urmat un an de tranzit, cu suișuri și coborâșuri, am scos treptat puiul și brânzeturile grase, iar pentru că la momentul ăla alegerea mea avea la bază doar sănătatea personală, am păstrat lactatele și peștele, pentru că le consideram „sănătoase”. Am început să mă documentez mai mult, am acumulat informații, dar cel mai mult, mi-am ascultat corpul. Și am înțeles cum reacționează în funcție de ce îi ofer. Și am înțeles că un echilibru între corp, minte și spirit e esențial. Am trecut de obiecțiile insistente ale celor din jur, gândindu-mă că ne aflăm în momente de evoluție diferite și știind cum funcționează toate barierele impuse din frica de a ieși din linia de confort. Nu a fost un parcurs ușor tot timpul. Înțelesesem, clar, că produsele animale nu sunt hrană, sau că pot constitui hrană de subzistență în vremuri anoste, dificile.

 

Vedeam clar cum dintr-o persoană veșnic obosită, cu dureri îngrozitoare de cap, cu vizite aproape săptămânale pe la Spitalul de Urgență, cu o predominantă lipsă de energie, mă transformam, pe zi ce trece, întru-un om energic, cu un ten curat, cu poftă de viață. Astăzi, mă consider fericită, împlinită. Cum este stilul meu de viață de acum? Abundent!!!  Mi-am creat propriile reguli alimentare. Sunt atâtea variante minunate, combinații de alimente delicioase de care nu auzisem până acum! Am mai mult timp pentru mine, căci da, e un mit cum că a găti vegan îți ia mai mult timp. Durerile de cap revin doar ocazional, dar am și uitat de intensitatea pe care o aveau acum 2 ani. Alerg, urc pe stânci, mă simt în comuniune cu natura și tot ce înseamnă ființe vii, sunt mult mai calmă, mai optimistă, liberă cu adevărat și recunoscătoare pentru atâtea minuni din jurul meu. Chiar dacă sunt tot timpul pe drumuri pentru ca ador să explorez, am mereu mâncare vegană la mine (câteva idei, aici). Relația mea cu animalele era una neutră. Nu eram foarte atașată de animale de companie, îmi plăceau așa, dar…la alții. :). Nu pot însă, să înțeleg, cum pe un anume animal alegem să îl răsfățam, să îl pupăm în bot și să îl ducem la coafor, iar pe altul să să îl vrem sub formă de grill în sânge?! Când am început să credem că noi suntem stăpânii Planetei? Acum, când nu mai car după mine fricile atâtor animale sacrificate, gândesc mult mai liber, mai coerent, iar în același timp, laturi precum generozitatea și compasiunea mi s-au acutizat. Claritatea gândirii mă ajută să diferențiez când mentalul îmi cere cu disperare o doză de zahar și am învățat să îl educ, oferindu-i alternative de calitate. Pentru că nu mai am ceața creată de fricile animalelor moarte, pentru ca nu îmi mai încarc sistemul cu digestia cărnii și a produselor animale. Înțeleg mai bine natura ființei umane. Respectul față de natură e un proces de reeducare continuă. Eu sunt doar la început.

 

 

Valorile nu se imbraca tot timpul la costum.

Mi-am propus să scriu despre oameni frumoși, de care consider că are nevoie Planeta asta ca să înflorească. O să-i numesc eroi, avem nevoie ca eroii să iasă din mulțime și să ne trezească. În călătoria mea în Granada, despre care v-am povestit cu lux de amănunte aici, am întâlnit un om cu totul și cu totul special. Un om mărunțel cu un aspect neîngrijit și apărut parcă de nicăieri se prezintă JuanKa, spunându-ne că numele lui vine de la Juan Carlos, precum Regele Spaniei, dar că lui nu îi place să fie un rege. 🙂 Recunosc că în primele secunde ale interacțiunii, rămășițele personajului alimentat de mine în toți anii trăiți în jungla urbană, fata mereu elegantă și crispată că nu îi stă tot timpul părul perfect, s-a grăbit să pună etichete și să activeze scuturi care nu crează doar un sistem de apărare, ci mai degrabă limitează gândirea după vechi șabloane stabilite de societate. Căutam cazare în Granada de mai bine de o oră, ploaia se întețise, iar mentalul mă bruia continuu cu mesaje subliminale cu tot felul de nevoi aparente: mi-e frig! vreau să beau ceva cald! parcă aș mânca ceva, ce te faci? unde dormi? iar te-ai băgat în necazuri :). Îmi dau seama acum ce funcție fantastică e autocontrolul și puterea prezentului, căci în loc să generez scenarii mai ceva ca în „Final Destination”, cum aș fi făcut altădată, am reușit rapid să înlătur toate fricile și etichetele care îmi sacadau gândirea și am avut parte de o experiență minunată, plină de aventură și umor, dar și o altă lecție de viață revelatoare.

Juanka s-a oferit să ne fie ghid prin noaptea ploioasă și să ne arate cel mai frumos loc din Granada. Ne spune să-l urmăm și merge țanțoș în fața noastră fredonând cu glas tare un cântec vesel. Hai că e chiar amuzant, îmi spun zâmbind în gând și încep să îmi intru în rol. Una câte una, dispar toate barierele, parcă nu plouă chiar așa de tare și nu mă mai dor piciorele, în jur e plin de oameni veseli, e un tablou colorat cu toate națiile de turiști cărora nu le pasă că e vreme mohorâtă!

15281953_1253825558017938_1336765337_n

Mergem pe o alee strâmtă, pietruită, și Juanka ne povestește despre experiența lui când a făcut Camino de Santiago, al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma. Anual, ajung pe jos la Santiago de Compostela peste 150.000 de pelerini și aproape 3 milioane de turiști de pe toate continentele. O experiență inedită. Juanka ne povestește câți oameni interesanți, de diverse naționalități a cunoscut în acesta experiență! Oameni cu povești de viață extraordinare, care oricând ar putea fi un exemplu pentru această societate întoarsă pe dos. Trebuie să fac asta într-o bună zi, îmi spun în gând și realizez câte semne îmi apar în cale să îmi confirme că sunt pe drumul cel bun. Aleea e în trepte, se urcă în continuu și decidem că e momentul să ne relaxăm la una din ceainăriile inedite de pe Calle Calderia. Acolo îi întâlnim pe Alicia și Claudio, cuplul de italieni simpatici despre care v-am povestit aici. JuanKa îmi atrage atenția scoțând din buzunar o rolă de sârmă argintie și un clește micuț. Îi râde fața de bucurie și se apucă să manevreze sârma într-un mod care pentru mine nu făcea niciun sens. Nu trec mai mult de trei minute și văd cum din mâinile acestui personaj apărut de nicăieri începe să se contureze o figurină frumoasă, reprezentând un om cu o inimă și o biluță de culoarea smaraldului. O dăruiește cu cei mai calzi ochi noii noastre prietene Alicia, venită din Italia în Granada să își serbeze ziua.

Atmosfera devine atât de veselă, o adevărată petrecere de aniversare, vorbim o limbă colorată inventată de noi atunci, pe loc, o combinație amuzantă de română, italiană, spaniolă și engleză, o ciorbă de expresii idiomatice plină de energie pozitivă. Râdem, glumim, ciocnim în cinstea sărbătoritei ploaia se oprește pentru câteva momente….ah! ce minune e viața asta când sunt înconjurată de bun și de frumos! Juanka râde și ne spune că nu avem nevoie de o limbă comună ca să putem comunica și ciocnim cu patos pentru comunicarea ¨sin idioma¨. Juanka ciocnește cu suc, căci el nu mai consuma alcool de mulți ani… Mă înclin în fața frumuseții sufletului acestui personaj nou apărut în cadru când văd cum face figurine pentru toți aflai în jur, inclusiv pentru un grup de adolescente de la masa alăturată. Pur și simplu împărțea cu generozitate zâmbete din inimă! Pornim mai departe pe drumul nostru și Juanka îmi povestește în continuare că asta e ocupația lui. Face figurine, bijuterii hand made, desenează. Pe cele mai multe le face cadou, căci știe despre cea mai importantă lege a Universului, interconexiunea dintre a primi și a dărui. Spune că tot ce dăruiește i se întoarce înapoi într-o formă sau alta și că zâmbetele oamenilor cărora le dăruiește îl fac să se simtă împlinit.

Auzindu-mă că mi-e sete, căutând un loc de unde aș putea cumpăra o sticlă de apă, JuanKa apare cu o sticlă albastră cumpărată de la unul din bărulețele de pe alee. Mă caut în buzunare, să îi plătesc, însă nu acceptă nici vorbă să îmi primească banii. Îi spun că nu e corect, gândindu-mă că el nu are bani pentru acte de politețe, însă rămân cu gura căscată auzindu-l: ¨Corect nu e să trebuiască să plătim pentru apa pe care o bem, atâta timp cât ea pică din cer pentru noi. Avem de toate, dar am creat un sistem în care trebuie să plătim și aerul pe care-l respirăm…¨

Nu mai știu cum am ajuns în cel mai înalt punct al orașului, nu mai știu câte trepte am urcat. Într-adevăr, locul promis depășește așteptările.Tot orașul Granada și Palatul Alhambra se așterneau la picioarele nostre, alături de sute de mii de luminițe. Feeric! Juanka ne observă grija de pe chip și ne spune că se simte onorat să ne invite la el acasă să petrecem noaptea, că nu are cele mai alese condiții, dar că ar fi încântat să ne poată ajuta. Deși undeva, în fundal, încă mai făceau zgomot niște gânduri cu frecvență de panică, las încă o dată viața să mi se întâmple,  oricum aș fi  stat chiar  și pe o bancă întreaga  noapte, doar să aud frumoasele povești  ale noului nostru prieten. Am mers  vreo 40 de  kilometri înafara  Granadei, Junka își are reședința   în mijlocul livezilor de măslini, fără civilizație, fără vecini care să-i invadeze spațiul, pentru că  el are nevoie de liniște pentru comuniunea  spirit-natură. Ne povestește cum, în momentul  care  fost găsit dormind sub cerul senin și oamenii ii ofereau un acoperiș,  el  refuza politicos pentru că lui ii e bine acolo și se simte cel  privilegiat pământean,   fiindcă i-a fost dat sa vadă mai  multe stele căzătoare decât cei care dispun de condițiile oferite de un  complex cu  două etaje.

Juanka ne face focul la șemineu și noi ne așezăm în fața lui ascultând povești. Simt cum fața mi-e blocată pe modul <zâmbet> și mă simt ca acasă deși habar n-am unde sunt. Juanka ne cântă la gura sobei un cântec despre iubire, nu iubirea aia în cerc restrâns dintre doi oameni, ci iubirea necondiționată, infinită pentru TOT ce e în jur. Căci suntem toți la fel, deși suntem educați încă de mici, în școli, să trăim într-o competiție continuă, menită de fapt să alimenteze această societate de consum. Acest Rege al Străzilor uimește prin perspectiva pe care o are asupra vieții și prin generiozitate… Când oare am uitat că e natural să fim așa?! A stat treaz întreaga noapte să întrețină focul pentru noi, să ne fie cald și bine… În noaptea petrecută în casa lui Juanka, a venit către mine și sunetul perfect, sunetul pe care îl căutăm de ani de zile, încă de când mi-am descoperit pasiunea pentru tot ce înseamnă sunete și muzică. Nimic nu sună mai desăvârșit decât sincronizarea perfectă dintre sunetul ploii pe acoperiș și trosnetul crengilor acoperite de jăratec, într-o liniște perfectă, în mijlocul pădurii…


Dimineața m-am trezit la răsăritul soarelui, și deși nu dormisem decât câteva ore, priveliștea livezilor nesfârșite de măslini, acompaniate de sunetul păsărilor fără a fi bruiate de vreun zgomot uman, m-a încărcat cu energie și pace interioară. Nu am cuvinte să descriu senzația trăită când a deschis ușa și am văzut ca sunt ¨in the middle of nowhere…

La plecare, Juaka mi-a dăruit un copac desenat de mâinile sale, o pereche de cercei, un poem în spaniola despre timp și o figurină special făcută pentru mine, spunându-mi că e onorat că m-a cunoscut, că sunt „pura luz”. Juanka e pentru mine confirmarea că judecata după aparente și etichetarea după șabloane sunt mecanisme mentale care ne creează ziduri și ne limitează gândirea. Singuri ne privăm de libertate și ne limitam existenta, atunci când încadram oamenii din jur în anumite tipare. Nu tot timpul generozitatea și bunătatea se îmbracă la costum.

Cum aș putea să mulțumesc că am parte de experiențe atât de minunate…?
Nu pot decât să scriu, să se afle despre un erou precum Juanka, căci da, Juanka e un erou în slujba inimilor.

In cautarea timpului pierdut.

 

Încă de când eram copilă, am fost preocupată de trecerea timpului.

Iarna, în Ajunul Crăciunului îmi așteptam fratele mai mare să vină de la București acasă și imediat cum auzeam zgomotul trenului cu care știam că trebuia să ajungă, urcam sus pe poartă, să îl văd cum apare de la gară. Nerăbdarea mea de a-l vedea cum se apropie mă făcea să îmi pară o veșnicie până îi vedeam în depărtare silueta, printre miile de fulgi de zăpadă, căci tare frumos ningea pe vremea când eram o fetiță cu două cozi negre și obraji îmbujorați!  În acele momente, timpul mi se părea cel mai aprig dușman. Vara, în schimb, colindam dealurile înverzite în lung și în lat, iubeam copacii și mirosul de iarbă proaspăt cosită, iar timpul căpăta cu totul altă dimensiune când stăteam ore în șir imaginându-mi o mie și una de povești, privind jocul norilor de un alb pufos pe bucata  de albastru infinit. Nici nu știam când trecea timpul, îmi dădeam seama abia la lăsatul serii că ar cam fi momentul să pornesc spre casă… Curioasă treabă timpul ăsta, gândeam cu mintea mea de copilă visătoare. 🙂 

 Reflexiile asupra timpului au revenit în altă formă , prin clasa a cincea sau a șasea, când am observat că pe parcursul orelor de fizică sau matematică, unde totul îmi părea un amalgam de cifre și formule obositoare, timpul trecea incredibil de greu . Îmi amintesc că sala de clasă avea deasupra tablei un ceas la care mă uitam obsesiv, din cinci în cinci minute, așteptând să…”treacă timpul” 🙂 În schimb, în timpul orelor de muzică și de română, materii care îmi făceau creativitatea să zburde, sunetul clopoțelului care anunța sfârșitul orei îmi așternea în suflet o senzație de regret pentru că aș fi vrut „să se oprească timpul”. Mă întrebam: Unde a zburat timpul ăsta? Buuun, îmi spuneam. Am înțeles clar că o oră are 60 de minute, că un minut are 60 de secunde, că o secundă are 1000 de milisecunde…și continuând aș putea fracționa timpul în miliarde de particule…dar oare…nu cumva noi redăm dimensiune timpului? Oare nu cumva timpul câștigă sau pierde valoare în funcție de ceea ce vrem noi să îi atribuim? Anii (sintagmă care mi se pare tot o invenție a omului în nevoia lui exagerată de a contoriza și controla totul) au trecut, iar copila de altădată a devenit o inimă rătăcită printre ziduri de beton. Am în memorie o zi de toamnă târzie, ca asta de azi. Priveam, cu ochi goliți de strălucire, prin sticla de la etajul 13 a multinaționalei care îmi oferea acel job decent pentru care mă chinuisem să am o diplomă și acei ani de experiență obligatorii doar ca să îmi fie luat în calcul CV-ul. Mă uităm cum avem creat în fața mastodontului de sticlă cu 536 de birouri, un parc verde, cu arbori tăiați în diverse forme geometrice lipsite de suflet. Dacă mi-aș fi amintit teorema lui Pitagora, jur că aș fi putut să calculez suma pătratelor lungimilor catetelor în triunghiul perfect dreptunghic din ramuri de copac.:) Dar oare un copac nu e făcut să crească el, în firea lui? Ah, dar ăsta e un gând mult prea profund pentru epoca asta, căci în parcul ăsta improvizat de roboți, nici măcar ¨nu am timp¨ să savurez în tihnă o cafea, căci mă așteaptă lista de dead-line-uri… În jungla urbană, timpul înseamnă bani, acest instrument menit să devalorizeze scara de valori preia controlul asupra timpului și îl valorifică în detrimentului bucuriei de a fi prezent în propria ta viață. Timpul tău…cum??? am zis „timpul tău”? Nu mai e demult timpul tău, draga mea, căci l-ai lăsat la amanet în ziua în care ai decis că trebuie să intri în competiția asta inutilă de a fi cât mai bună, de A AVEA mai mult și de A FI mai puțin! Gândul ăsta mi-a provocat un atac de panică la metrou, la Universitate. A fost ziua când mi-am aruncat ceasul la gunoi. Mesajul subliminal al filmul „In time”, în spatele conceptului comercial și a prezenței lui Justin :))), m-a făcut să tresar la gândul că timpul chiar a devenit monedă de schimb. A trecut „ceva timp” de atunci și încep tot mai mult să înțeleg că „time is money” e de fapt invers. Mi se pare că oricum o parte din lozincile actuale sunt de fapt construite în așa fel încât să genereze niște lecții care ne vor arata că realitatea e de fapt, pe dos. Nu timpul înseamnă bani, ci banii înseamnă timp pentru că ne dăm timpul la amanetat atât de des în momentul în care ne dedicăm cu precădere unor acțiuni generatoare de bani. „Noroc” cu inventatorul KPI, acel tabel cu indicatori de performanță care creează iluzia că nu numai pentru bani îți sună alarma în fiecare dimineață, ci pentru competiția de a fi top performer. Am învățat că timpul te pedepsește aspru atunci când nu te-ai găsit, încă, pe tine. Când încă ești în competiție cu ceilalți. Când încă numești „realizări”numele tău prezent în top 3 al unui tabel cu cifre.

O carte citită mecanic mai demult și înțeleasă în ultima vreme, m-a învățat că ¨Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul.¨ Când ești prezent în „acum” și „aici” ești, de fapt, iubire.

Numai timpul îți va da răspunsurile pe care le cauți, și ți le va da când vei uita întrebările. Un om al străzii mi-a spus de curând că el e cel mai bogat om de pe Pământ. El are timp.

Da, avem timp pentru toate…dacă ne dăm timp. Timpul aici ne este dat cadou de „bun venit” la naștere. Nu e necesar să ne luptăm pentru el. Cineva mă întreba, de curând, „Cum îmi câștig, mai nou, existența?” Cum ??? Existența trebuie câștigată? Când am început să credem că existența este un război pe care trebuie să îl câștigăm? Adică…suntem într-un război cu propria existența? Câștigarea existenței…combinația asta de cuvinte are sunet metalic. I-am răspuns că mă mulțumesc cu mai puțin, căci acum câștig… timp. Căci da, am fost într-un război…contratimp. Contra mea, căci încă nu ajunsesem să mă descopăr, să mă iubesc. Astăzi respir, trăiesc, iubesc. Învăț despre timp de la copaci. Nu de la ăia „frumos” stilizați. Un copac lasă timpul să curgă, fără să forțeze nimic. Vara frunzele stufoase se scaldă în baie de soare. Toamna copacul se deghizează în culori de carnaval. Iarna îl găsește dezgolit, dar lasă gheața să îi îmbrace ramurile. În fiecare primăvară, copacul renaște, se regenerează și sărbătorește cu „artificii” parfumate.

Îmi vine în minte acum poezia lui Octavian Paler-¨Avem timp¨, o citisem în metrou în grabă, într-una din diminețile când dădeam scroll pe display, așteptând să aud vocea mecanică a robotului care mă anunța că am ajuns la Universitate.

Un om drag a cărei zi se întâmplă să fie exact astăzi, îmi spune des : „Toate la timpul lor.”Rândurile astea sunt cadou pentru el și pentru cei care se află în căutare de timp.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.

Domeniul Alhambra-Locul unde Raiul isi deschide portile.

Încă nu îmi imaginez o enumerație de cuvinte meșteșugite care ar putea descrie frumusețea acestui loc! Nici visele mele cele mai frumoase nu au reușit să creeze un spațiu de o așa splendoare! Palatul Alhambra, al cărui nume provine de la Al Hamra (الحمراء), ” roșu ” în arabă, datorită culorii stâncilor pe care este construit, ¨fortăreața roșie¨ veghează de pe un deal scăldat în soare deasupra orașului Granada, despre a cărei frumusețe v-am vorbit aici .

15310544_1254871077913386_203639214_n-1

Cunoscut și sub numele de ¨Fortareata¨, Alhambra este de fapt, un  complex cu un design inedit,  cu construcții fortificate și grădini, cu o puternică influență arăbească. Palatul Nasrid, Alcazaba, Palatul Carlos V și Generalife, toate sunt înconjurate de un zid fortificat și reprezintă o cetate cu o vechime de vreo 2500 de ani. Istoria acestui domeniu este destul de tulbure, la începuturile sale fiind o așezare celtico-iberică, urmând să fie cucerită, pe rând, de către greci, romani, vizigoți, bizantini, apoi de către  mauri (arabi). În anul 1333, însă, această cetate a fost transformată în Palat Regal de către Yusuf I, Sultanul Granadei , care provenea din dinastia Nasrid, de aici și numele punctului principal de interes al domeniului, Palatul Nasrid.

15310519_1254833467917147_1316787562_n

15239330_1254833514583809_1830277519_n

Vă recomand să vă faceți din timp rezervare pentru vizită, fiindcă există posibilitatea să nu găsiți bilet pe loc, este un obiectiv turistic foarte vizitat. Dacă aveți, însă, noroc, așa cum am avut noi, fiți atenți la ora la care sunteți programați pe bilet, căci dacă nu intrați la ora respectivă ați pierdut intrarea pentru palat.

Intrarea costă 14 euro, pentru întreg complexul, dar imediat după ce ți se deschide poarta domeniului realizezi că merită costul pe deplin. Dacă eu, care călătoresc pe ¨economic mode¨ zic asta…e clar. :).  Durează minimum 3 ore să îl parcurgeți, însă dacă vreți să contemplați în tihnă frumusețea peisajului, vă recomand să îi dedicați o zi întreagă.

15281926_1254833537917140_1452527687_n15310246_1254833501250477_2082113129_n

Palacio Nazaries  (Palatul Nasrid) are un design interior de o rară frumusețe, este păstrat impecabil, iar influențele și gravurile în stil arăbesc îi dau un aer de mister și îmi provoacă imaginația să creeze 1001 de povești, din nou. Detaliile tavanelor și ale ferestrelor îmi ocupă minute în șir pentru a le admira în toată splendoarea lor. Pereții sunt acoperiți cu ornamente de  ceramică și gips de o frumusețe uimitoare iar bolțile prezintă armături din lemn lucrate cu deosebită măiestrie. O să las imaginile să vorbească, recunosc că la Alhambra a fost prima data când mi-am dorit fantastic de tare să am un aparat profesional…ah, și să știu și să îl folosesc, da. 🙂 Noroc cu Răzvan care are grijă tot timpul să facă poze, strecurându-se printre turiști și arbori, ca să prindă un unghi cât mai bun. 🙂 Pe mine mă fură peisajul.

15319507_1254833544583806_1353273125_n

15300708_1254790217921472_744299730_n15310594_1254847947915699_389847044_n

Cel mai intens moment a fost când am intrat într-una din încăperile palatului. Tavanul înalt avea sculptate forme de stea care lăsau lumina să pătrundă în interior sub forma unor raze mistice….fără cuvinte!

15049740_1254850511248776_1349817514_n

Alhambra îmi oferă, totodată, unicitatea momentului de a vedea panorama cartierului popular și pitoresc, Albaicin, și a vârfurilor înzăpezite din Sierra Nevada. Me encanta!, mă surprind eu gândind în spaniolă. 🙂

Gradinile Generalife sunt, probabil, cele mai populare grădini din Spania. Numele lor provine din cuvântul  arab ¨ Yannat al-Arif¨, ce înseamnă “grădinile arhitectului” sau “cea mai sublimă gradină”.

15310218_1254780824589078_1911777549_n

15239206_1254780871255740_1236902124_n

De dimensiuni impresionante, sunt îngrijite de nu mai puțin de 35 de grădinari profesioniști, aduși din toată Europa. O multitudine de trandafiri și plante aromate populează grădina, dat fiind că maurii preferau grădinile parfumate, care să încânte toate simțurile vizitatorilor. Designul este ridicat la nivel de artă, e un adevărat paradis verde care mă lasă mută de uimire. La cât de îndrăgostită sunt de copaci, de verde și de natură , cred că vă imaginați că mă simțeam ca în cel mai frumos vis al meu!

  Grădinile Generalife se întind cât vezi cu ochii. Aș fi putut sta o zi întreagă, fără să încetez să le admir. Zâmbesc din nou la gândul că sunt atât de norocoasă, ¨o coincidenț㨠a ¨aranjat¨ în așa fel să ajung să vizitez acest loc minunat exact când toamna face spectacol de culoare!

Alhambra mi-a lăsat pe retina imagini care mi-au rulat în fața ochilor până seara târziu, cu mult după ce am ajuns înapoi acasă. Acum e și mai simplu. Alhambra mi-a deschis o poartă către un spațiu sacru pe care o sa-l port în mintea mea tot timpul, un colț de rai în care o să evadez de câte ori am nevoie de o oază de liniște, de verde, de natură la nivel de artă.

 

Lumea e plina de eroi.

 

Astăzi vreau să vă vorbesc despre cel mai important moment din viața mea de până acum. E acel moment care mi-a transformat existența în magie pură. Protagonistul acestui articol nu sunt eu, căci nu e vorba despre mine mereu. Este vorba de un copil frumos, care crede că eroii au pelerină sau costum, cu masca de Batman sau abilități de a se cățăra pe clădiri cu ajutorul unei pânze de păianjen, fără să știe că eroii sunt peste tot în jurul nostru, cu fețe și haine normale. Fără să știe că el în sine este un erou.

Era o după-amiază ploioasă, de pe vremea când o astfel de zi mă plictisea fantastic. Mă învârteam prin casă citind fără să pricep nimic, că un om mare, gândindu-mă printre rândurile cărții al cărei nume nici măcar nu mi-l amintesc, la ce film aș putea să văd mai târziu, la un ¨ceva bun¨ delicios pe care aș putea să mi-l gătesc să îmi maschez starea emoțională. Căci așa mă iluzionam eu singură pe vremea aia că ¨un ceva¨ exterior poate fi un substituent pentru un alt ¨ceva¨lipsa din interior. Dar despre asta o să vorbim altădată căci azi suntem la capitolul ¨eroi¨. Prin haosul de zeci de gânduri care făceau zgomot în mintea mea în majoritatea timpului, îmi amintesc să îl sun pe Alex, eroul menționat mai sus.
-Alo, ce faci, Alexandru?
-Bine.
Așa îmi răspunde de fiecare data. El are șapte ani și e normal să facă mereu bine. Dar știm cu toții ce se ascunde în spatele acelui ¨bine¨ pe care îl auzim că răspuns atât de des…
-..Bine, bine…dar ce făceai mai exact, mai Alex?
-Nimic. Doar ERAM.

Nu mai știu când i-am închis, nu mai știu ce i-am zis.¨Doar ERAM¨. Îmi răsunau în cap cuvintele lui încontinuu. Ploua,era toamnă târziu, o zi la fel de mohorâta că asta în care vă scriu.  Am ieșit afară năucă, prin ploaie, simțeam că totul vibrează în jur și că încep să înțeleg! Când fusese ultima zi când…doar ERAM?!! fără să trebuiască a fi…cumva. Căutam în mintea mea necontenit răspunsuri, luptând în fiecare zi să mențin un personaj creat de mine care să se potrivească în tiparele celor din jur și în standardele care îmi imaginăm eu că ar trebui să mă definească! Mă auto-motivam zilnic să devin mai bună, să fac ceva vizibil, eram într-o competiție neîncetată atât cu mine, cât și cu tot în jurul meu! Am început să merg pe urmele pașilor, să urmez firul, să îmi dau seamă când am încetat doar ¨sa fiu¨…

Am înțeles multe de atunci și s-au schimbat multe. Dar mi-am adus aminte din când în când, ¨doar să fiu¨ . În ultimul timp, din ce în ce mai des. Am înțeles că liniștea minții lasă inima să se audă. Și încep să se așeze toate. Încep să se sincronizeze lucrurile atât de frumos încât să rămâi cu gură căscata. Micile coincidențe care îmi stârneau amuzamentul mai demult, generează acum minuni care îmi transformă existența în magie. Suntem Aici să fim fericiți. E natural să fie așa. Lumea își deschide poarta către fiecare . Suntem toți la fel și le-avem pe toate în noi. Avem toate uneltele să creăm un tărâm al tuturor posibilităților. Ni s-au oferit, intrinsec, minuni de care să ne bucurăm la tot pasul, însă mentalul nostru avid de¨entertainig¨ creează în continuu un univers paralel în care totul este inversat și e necesar a fi deslușit.

Hai doar să fim. Măcar din când în când. Să lăsăm minunile să își urmeze cursul, să nu le mai întrerupem.
Eroii nu sunt personaje ficționale. Eroi ca Alex sunt peste tot în jur. Hai să le dăm voie să facă minuni.

Întâmplator, Alex este nepoțelul meu. Avea 7 ani când m-a învățat ¨să fiu¨.

Mulțumesc!

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.15211618_1252531964813964_342391409_n

Welcome to the Land of Love!

Este es el extracto de tu primera entrada.

Am spus DA !!!

Da. In sfârșit mi-am luat inima-n dinți și mi-am făcut blog. Știu, sunt n-șpe mii de bloguri pe diverse teme, și e o modă printre prințese ca, pe lângă coroană să aibă și blog. Să-mi fie cu iertare lipsa de originalitate, dar, ca și fiecare dintre voi, sunt și eu un om cu un vis… sau mai multe 🙂 . Îmi doresc mult să-mi redescopăr pasiunea pentru scris, încuiată acum mulți ani în cutia aia veche și urată, în care așezăm în praf vise și dorințe, în momentul în care decidem să ne facem oameni serioși. Iată, insă, că au trecut anii și om serios tot nu m-am făcut :))). Si totuși , una din realizări e că am acceptat că nici nu vreau să mă fac, căci lumea e plină de oameni mari și serioși, în competiție de obiective care mai de care mai îndrăznețe. După mulți ani, mă întorc în timp și…cu bagajul plin cu lecții și trăiri care mai de care mai colorate, îmi fac curaj să deschid cutia și să încep să îmi îndeplinesc visele, rând pe rând.

Vă invit cu drag să îmi fiți parteneri în aceasta călătorie minunată, căci totul e perfect asa cum este! Am creat astăzi această gradină în care o să plantez florile culese de mine, de pe unde urmează să mă poarte pașii… Iar cum unul din principiile la care m-am reîntors de curând e că <fără dragoste nu-i nimic posibil>, mi-am denumit gradina ¨Land of Love¨.

Hai să ne trezim un pic, să ne-ntâlnim cu bucurie și să povestim. Mai în joacă, mai în serios, dar cu mult zâmbet pe față. 🙂

So… Wellcome to the Land of Love, beautiful people!