Cartagena – o oaza de liniste…

În Cartagena am fost în primele zile din Octombrie, însă pe atunci nu începusem, încă, să aștern în cuvinte toate experiențele trăite. Zilele trecute făceam, însă, curățenie în telefon și am dat peste pozele superbe din Cartagena și m-am gândit că trebuie să scriu despre acest loc minunat.

Cartagena e un oraș micuț, dar încărcat de istorie. Liniștea din port oprise timpul în loc iar vremea ne-a oferit perfecțiunea unei zile de vară nu prea călduroase, ca să ne putem plimba în voie. Deși era început de octombrie, soarele învăluia totul într-o aură de căldură primitoare. Oameni liniștiți, zâmbete din plin, sunete de clopote, ziduri de cetăți și chiar un Coloseum în miniatură .

Multă iubire, culoare, liniște și pace au binecuvântat aceste zile speciale. În Cartagena a fost mai mult despre trăire interioară decât despre puncte turistice. Am  străbătut drumurile în lung și în lat, fără prea multe cuvinte, am ascultat liniștea și am simțit iubirea. Un vis de vară într-o zi de toamnă 🙂

Dacă ajungi însă, în Cartagena, o să te încânte, cu siguranță.

Acest oraș-port are o istorie aparte, fondat de cartaginezul Asdrubal în anul 223 î. Hr., el numindu-și ctitoria Quart Hada sau Noul Oraș, în amintirea Cartaginei nord-africane. Poziția strategică și condițiile de port naval natural, au făcut din Cartagena o miză importantă pentru romanii lui Publius Cornelius Scipio care au cucerit rapid orașul în anul 209 i. Hr. Deveni punctul central al imensei Mare Nostrum romane, prin secolul IV își face apariția aici și noua credință – creștinismul. Cartagena urmează a fi năpădită de vandali, distrusă de vizigoți la asfințitul Imperiului Roman de Răsărit. Însă marea are întotdeauna darul de a curăța cu puterea ei vindecătoare orice, așa că acest oraș special va renaște din cenușă și va înflori așa cum îl putem vedea noi în prezent. Chiar marele Picasso își găsea inspirația aici în jurul anului 1895, lăsându-și amprenta artistică până în zilele noastre, căci oriunde te uiți în Cartagena poți vedea armonia feluritelor stiluri și curente artistice, de la arhitectura clădirilor, până la minunatele desene ale artei contemporane, graffiti. Pereții colorați cu artă ai Cartagenei ne-au oferit cadrul pentru o ¨ședință foto¨ desprinsă, parcă, din reviste.

Punctul principal de atracție în Cartagena este Amfiteatrul Roman, un fel de Coloseum al Romei în miniatura. 🙂 Am zăbovit ceva vreme acolo, căci e un loc încărcat de istorie și cu un aer special.

15320273_1262608570472970_1472587432_nClădirile din Cartagena sunt superbe, Calea Mayor e o alee de promenadă și cafenea în aer liber,  încântându-ți ochii cu frumoasele imobile specifice modernismului, ce își au ca an de construcție îndepărtatul 1900.

Portul din Cartagena este o adevărată oază de liniște. Minunatele ambarcațiuni iți oferă un peisaj nautic interesant de observat în detaliu, iar pescărușii se ocupă cu succes de coloana sonoră ambientală. Noi am zăbovit acolo câteva ore bune, și tot acolo am ales să ne bem cafeaua în dimineața următoare.

Cartagena ne-a oferit și momente pline de amuzament, am nimerit în mijlocul unui târg de van-uri, și cum noi ne dorim maxim să ne achiziționăm unul, am alergat de la unul la altul sa le probăm utilitățile și să ne facem poze. 🙂   Oamenii veseli, cu spirit hippie, ne-au făcut deliciul momentului.

Astăzi suntem în decembrie, dar imi amintesc cu drag frumoasele trăiri pe care mi le-a oferit week-endul petrecut în Cartagena. Ficușii imenși, clădirile, statuile, portul, liniștea. Mulțumesc, Cartagena!

La întoarcerea din Cartagena, ne-am oprit la Mar Menor, unde cerul a făcut spectacol de culoare. Despre clipele petrecute în acest paradis unic, aici.

Nu m-am nascut vegana. Am ales.

N-o să vin să îți spun ce au mai descoperit cercetătorii englezi. Sunt aici să fiu alături de tine, căci știu că poate fi un proces dificil la început. Inițial par multe informații greu de digerat și știu, e greu să ne scoatem din sistem obiceiuri atât de bine împământenite nu numai de noi, ci de atâtea generații în urma noastră.

Da, am copilărit la țară, unde cea mai bună masă era mămăligă cu lapte proaspăt bătut, care îmi lăsa mustăți albe când îl beam pe nerăsuflate. Da, dacă nu mă înșel, cred  că pot să găsesc în arhivă chiar și o poză cu mine, cu fes colorat pe cap, călare pe un animal care tocmai fusese sacrificat și care urma să devină sarmale, cârnați și alte alimente considerate „de bază”. Până acum vreo 3 ani, aproape fiecare masă conținea carne, îmi plăcea să gătesc tradițional, așa cum am învățat, iar gândurile cum că s-ar putea și altfel erau eliminate de șabloane precum ¨de unde o să-mi iau proteinele?¨, fără să stau să mă opresc puțin, să gândesc pentru mine, să descopăr de ce sunt așa importante și de ce îmi trebuiesc atât de multe și musai alea de animale…decedate.

Acum 3 ani, însă, am înlăturat definitiv din alimentație mezelurile și carnea de porc. Erau prea multe argumente contra și vedeam clar că încep să mă simt mai bine. Apoi a urmat un an de tranzit, cu suișuri și coborâșuri, am scos treptat puiul și brânzeturile grase, iar pentru că la momentul ăla alegerea mea avea la bază doar sănătatea personală, am păstrat lactatele și peștele, pentru că le consideram „sănătoase”. Am început să mă documentez mai mult, am acumulat informații, dar cel mai mult, mi-am ascultat corpul. Și am înțeles cum reacționează în funcție de ce îi ofer. Și am înțeles că un echilibru între corp, minte și spirit e esențial. Am trecut de obiecțiile insistente ale celor din jur, gândindu-mă că ne aflăm în momente de evoluție diferite și știind cum funcționează toate barierele impuse din frica de a ieși din linia de confort. Nu a fost un parcurs ușor tot timpul. Înțelesesem, clar, că produsele animale nu sunt hrană, sau că pot constitui hrană de subzistență în vremuri anoste, dificile.

 

Vedeam clar cum dintr-o persoană veșnic obosită, cu dureri îngrozitoare de cap, cu vizite aproape săptămânale pe la Spitalul de Urgență, cu o predominantă lipsă de energie, mă transformam, pe zi ce trece, întru-un om energic, cu un ten curat, cu poftă de viață. Astăzi, mă consider fericită, împlinită. Cum este stilul meu de viață de acum? Abundent!!!  Mi-am creat propriile reguli alimentare. Sunt atâtea variante minunate, combinații de alimente delicioase de care nu auzisem până acum! Am mai mult timp pentru mine, căci da, e un mit cum că a găti vegan îți ia mai mult timp. Durerile de cap revin doar ocazional, dar am și uitat de intensitatea pe care o aveau acum 2 ani. Alerg, urc pe stânci, mă simt în comuniune cu natura și tot ce înseamnă ființe vii, sunt mult mai calmă, mai optimistă, liberă cu adevărat și recunoscătoare pentru atâtea minuni din jurul meu. Chiar dacă sunt tot timpul pe drumuri pentru ca ador să explorez, am mereu mâncare vegană la mine (câteva idei, aici). Relația mea cu animalele era una neutră. Nu eram foarte atașată de animale de companie, îmi plăceau așa, dar…la alții. :). Nu pot însă, să înțeleg, cum pe un anume animal alegem să îl răsfățam, să îl pupăm în bot și să îl ducem la coafor, iar pe altul să să îl vrem sub formă de grill în sânge?! Când am început să credem că noi suntem stăpânii Planetei? Acum, când nu mai car după mine fricile atâtor animale sacrificate, gândesc mult mai liber, mai coerent, iar în același timp, laturi precum generozitatea și compasiunea mi s-au acutizat. Claritatea gândirii mă ajută să diferențiez când mentalul îmi cere cu disperare o doză de zahar și am învățat să îl educ, oferindu-i alternative de calitate. Pentru că nu mai am ceața creată de fricile animalelor moarte, pentru ca nu îmi mai încarc sistemul cu digestia cărnii și a produselor animale. Înțeleg mai bine natura ființei umane. Respectul față de natură e un proces de reeducare continuă. Eu sunt doar la început.