Stil de viata minimalist sau „be more with less” #1

Tindem să exagerăm și să ne perpetuăm dependențele fără măcar să conștientizam aceste lucruri. Credem că dacă ne eliberăm de un viciu vizibil, cum ar fi, spre exemplu, fumatul, suntem oameni liberi, dar oare…chiar așa să fie? Aud tot timpul în jurul meu și recunosc că o parte semnificativă din viața mea am fost și eu acolo: „am nevoie de asta”, „am nevoie de cealaltă”, „trebuie să fac asta”, „aș fi mai fericit dacă aș avea cutare lucru”, ducându-ne iluzia nevoilor până la extrem, uneori: „nu pot trăi fără x lucru”, sau mai rău, „nu pot trăi fără o persoană anume”, aruncându-ne în colțul alunecos al deprimării, dependenței, toxicității.  Trăim haotic într-o societate care ne distrage mintea prin simfonia simțurilor generată de un coktail de tentații care de care mai colorate. Cu cât avem mai multe nevoi, cu atât suntem mai ușor de manipulat, îndepărtându-ne de momentul prezent, dorindu-ne în continuu ceva. Sau…altceva. Ne vindem libertatea pentru fericiri superficiale. Iar în final…ne înconjurăm de tot felul de atașamente inutile.

A trăi minimalist înseamnă a trăi simplu, limitându-te la lucrurile esențiale, înconjurându-te, în aceeași măsură, cu experiențe menite să iți hrănească sufletul cu adevărat. Există o foame continuă de a poseda obiecte mai mici, obiecte mai mari, funcții, titulaturi, animale de companie și în cazuri extreme…persoane. Ar putea suna dur, dar vorbind realmente, este foarte trist.

Trai minimalist în 2017???

Anul 2016 m-a tot pus la încercare în diverse situații care mi-au arătat cu claritate că, deși nu m-am considerat niciodată materialistă, eram una. Singura diferență e că nu implicam alte persoane, ci doar îmi vindeam propria existență  spre a cumpăra diverse lucruri care să mă mențină într-un șablon creat de societate.  Raportul de activitate în câmpul muncii îmi arată că am zece ani de experiență, zece ani în care am trăit așteptând week-endul, concediul, vara, Revelionul. Și am strâns…obiecte. Când m-am hotărât că rămân în Spania pentru un termen nedeterminat, mi-am rugat prietenii să îmi trimită tot ce aveam. Așa m-am trezit cu 6 baxuri de haine și diverse chestii, mai exact 63 de kilograme, pe lângă un troler imens, umplut până la refuz, în ziua în care m-am urcat în avion.  Și  toate astea în condițiile în care nu-mi amintesc prea multe excese. Așa am decis să adopt un stil minimalist, pe toate planurile. Ce vrea să însemne mai exact asta, o să detaliez organizat, în câteva articole viitoare.

Don´t panic, nu o să mă mut în peșteră. Doar fac o mare triere pe toate planurile, spre a-mi simplifica viața. Asta după ce mi-am dat un reset mental și emoțional în ceea ce privește atașamentele. Veți vedea în episodul următor 🙂

Despre A AVEA mai mult și de A FI mai puțin, am mai scris într-unul din primele mele articole, In cautarea timpului pierdut.

Anunțuri

Pasii prin pustiu duc catre lumina

În dimineața asta, norii de un albastru spre cenușiu plumbuit parcă mă cheamă să ies să urmez cărările pe care le veghează. E frig în Elda, soarele abia dacă zgârie norii și bate un vânt care miroase a iarnă. Pașii mi se întețesc, nu știu dacă de la frig sau de la graba de a mă vedea, din nou, singură cu drumurile nesfârșite în față. Căutând noi locuri de explorat la picior, zilele trecute am dat peste o catedrală extrem de frumoasă la 10 km de locul unde stau, așa că iată-mă, din nou, numărându-mi pașii pe asfalt. Îmi place muzica din căști, e un country/folk lent, care-mi vorbește de drumuri, singurătate, despre natură și nenumărate locuri pe care le poți numi acasă.

Ca de obicei, îmi atrage atenția frumusețea căsuțelor mai mici, pline de culoare și curți spațioase și livezi de măslini. Dintr-o dată, gps-ul mă scoate de pe drumul asfaltat și cum nu sunt deloc stăpână pe mine la capitolul orientare, prefer să îl ascult, mai ales că ultima dată când m-am crezut isteață m-am trezit în mijlocul autostrăzii și a trebuit să fac cale-întoarsă, ca să nu mă sinucid de-a dreptul :)).

De data asta însă, m-am trezit în mijlocul pustietății, drumul e doar o cărare pierdută printre dealuri și stânci, și cât vezi cu ochii, nu-i țipenie de om. Vântul nu e prea prietenos, îmi usucă fața și mâinile până la usturime. Gândul de a mă întoarce îmi revine cu o frecvență din ce în ce mai rapidă, dar încerc să rămân calmă și merg înainte. Odată cu pașii pe cărarea prăfuită, merg pe firul propriilor gânduri, încercând să identific de unde provine frica. Vântul puternic îmi aruncă țărâna în ochi, făcându-mă să îmi ridic privirea în căutarea unei bucăți de senin, ca alinare. Îmi amintesc momentele de nesiguranță avute de atâtea ori în spațiile abundante de oameni. Atâta timp cât am simțit disconfortul nesiguranței înconjurată de oameni, de ce să le simt lipsa aici? Solitudinea te învață să fi stăpân pe tine și pe propria ta minte. Și cum mai știu că mintea-mi poate fi și prieten și dușman, încerc să o canalizez spre echilibru, căci aici, unde sunt eu cu mine și natura sălbatică, gândurile cântăresc greu și crează trasee infinite. Frica e cea mai grea povară pe care o cărăm după noi în neștire, adesea. Ținem într-un fundal al subconștientului o platformă de frici de toate mărimile, care se întruchipează în diverse apariții făcându-ne să ne îndepărtăm de echilibrul autentic, care e ACUM. 

  Trecând pe lângă stâncile din stânga mea, mă trezesc că mă gândesc brusc că s-ar putea rostogoli de sus bolovani care m-ar putea răni. Simt cum mi se strânge stomacul undeva în capul pieptului și strigătu-mi de spaimă cutremură întreaga vale la auzul unui zgomotul din tufiș. E doar un iepure, speriat la rândul lui de apariția mea surprinzătoare și țipătul de spaimă îmi e înlocuit cu un râset puternic, gândindu-mă că nu știu care e mai panicat dintre noi, eu sau bietul iepuraș căruia îi invadasem spațiul..  Mă-ntorc către stânci, să-mi caut frica, iar adrenalina dezleagă o altă dihanie: furia. Căci simt cum în mine crește necontrolabil o putere imensă și simt că vreau să-mi apuc frica de guler și sa o trântesc de pământ. Nu se aude decât vântul care suflă cu ecou printre stânci și țipetele păsărilor sălbatice străbătând cerul.  Realizez cu claritate că nu îmi este frică de stânci, de bolovani, de singurătate și nici de mijlocul sălbăticiei. Sunt doar întruchipări ale unor frici mai vechi, ale unor șabloane prăfuite. Nu pot decât să fiu propriul meu observator și să îmi întreb cu grijă și compasiune frica: Cine ești? De unde vii? Ce-ai venit să-mi spui? Am mai mers amândouă o bucată bună de drum și eu cu frica mea pot spune chiar că ne-am împrietenit. Am avut o fărâmă de vreme să stăm de vorbă și ne-am despărțit cu bucurie și liniște deplină. Am înțeles că atâta timp cât o resping, frica va deveni mai amplă și îmi va crea scenariile potrivite să se poată desfășura în voie. Aleg să o observ, să o întreb două, trei cuvinte, fără să o forțez a-mi răspunde, căci doar asa colaborează. Inspir. Expir.

 

După 10 kilometri de umblat pe această cărare ce părea că duce spre nicăieri, apare o stradă asfaltată și deasupra,  veghează cu impetuozitate Sanctuarul „Santa Maria Magdalena”. E de urcat un deal anevoios, printre pietre și mărăcini, dar sunetul angelic de orgă străpunge vântul până la urmele pașilor mei, cărora oboseala a început să le fie tovarăș. 16117969_1308554789211681_1482550512_nBeatitudinea catedralei îmi alină usturimea mâinilor care au început să-și crape suprafața ostenită de vânt. Printre nori cenușii răzbate o rază caldă și simt cum zâmbetul îmi inundă fața. In interior, e un amestec de liniște cu note muzicale și gânduri ale unor suflete în căutare de speranță. Culorile vitraliilor sunt vesele și simplitatea încăperii îmi dă o senzație de confort aparte.

Aflu că sanctuarul a fost construit dintr-un proiect întocmit de inginerul noveldez José Sala Sala, inspirat din modernismul catalan deoarece, foarte tânăr, el a fost trimis de părintii săi să-și continue studiile în Catalonia. Imobilul are o oarecare asemănare cu „Sagrada Familia”lui Antonio Gaudi. Pe fațada principală sunt două turnuri laterale de 25 metri înălțime. Motivele decorative au inspirație în stilurile medievale, baroce. Aceste influențe au condus arhitectul să combine pietricele  râului Vinalopó cu gresie policromă și cărămizi roșii în care se reflectă razele calde ale soarelui.

Priveliștea de sus e superbă, se vede toată Novelda. Stau pe o bancă, sub un palmier, las acordurile de orgă să-mi intre prin toți porii și o pisică îmi ține companie. E-așa de frumos.

La pas prin Elda

În dimineața asta, micul meu dejun de felurite fructe colorate mi-a făcut o injecție cu energie care în mai puțin de 15 minute m-a făcut deja să bântui străzile din Elda. După două zile de ploi și cer înnorat, soarele a pictat cerul în senin și a scos oamenii zâmbitori pe străzi. Ies grăbită din casă, așa haotică la mers cum mă știți (căci tot așa am rămas, deși în gânduri am Zen 🙂 , mai că mă ciocnesc cu o doamnă la ieșirea din bloc. Nici n-apuc să-i zic „disculpe” căci mă izbește direct, în față, cu un zâmbet călduros și voce caldă : „Hola, niña!”. Îi răspund și eu cu zâmbet cald și pornesc mai departe, mulțumind în sinea mea pentru așa dimineață. În orășel, un pic de agitație cât să anime atmosfera. Mă opresc la herbolario să îmi cumpăr o gustare și constat cu drag că doamna de acolo deja mă consideră „de-a casei”. Mă întreabă ce fac și îmi spune că exact aseară se gândea „ce-o fi cu fata cu păr frumos de nu a mai venit să cumpere lapte de cocos”. Vorbește rar, căci știe că nu sunt de aici. Simt din nou cum zâmbetul îmi depășește linia feței și îi mulțumesc. Deși nu aveam în plan, cumpăr și o cutie de lapte de cocos știind că urmează să îl car în rucsac printre străzi. Îmi văd de drum, gândindu-mă cum oare în Țara Soarelui stau cu mănuși în mâini din Noiembrie. În București le foloseam după Crăciun, sau poate chiar deloc, căci le uitam în graba mea de fiecare zi. Grăbesc pasul și simt că mă aclimatizez…încet, încet. Și uite-așa, mă pierd printre străduțe, cu Soarele după mine și cu zâmbetul pe față, mă trezesc ieșită din orășel, într-un cartier de case, așezate în trepte, fiecare cu povestea ei. Haine de toate culorile întinse la balcoane, zeci de antene pe acoperișuri.

De la o fereastră se aude o muzică ce mă face instant să îmi doresc să îmi cumpăr un sombrero și o chitară. Floricele colorate la balcoane. La o poartă stă un bătrânel cu o mustață lungă și zâmbește cu subînțeles. Îmi iese în cale un câine care, după față, îmi pare că ar înțelege româna, așa că îmi fac curaj să îl întreb ștrengărește „Ce faci, prietene?”. În câteva secunde aflu că îl cheamă Thierry, de la stăpânul său care mă întreabă: „Te gusto la casa?”, văzându-mi străduiala de a face o poza reușită. 🙂 

O ogradă cu găini certărețe în noroi intră în antiteză peisagistică cu doi motocicliști fioroși, gonind cu zgomot pe drumul pietruit. Doi bătrâni și o doamnă cu ruj roșu aprins mă salută pe rând, făcându-mă să-mi amintesc de zilele când abia îmi salutam colegii de corporație, cu gândul plecat după cine știe ce frământări…de vreun dosar, de target, de rochia pe care o văzusem în vitrină și trebuia musai sa o cumpăr…

Constat că am ajuns în cel mai înalt punct, de unde se vede tot orașul. E liniște, se aud doar păsări și clopote. E momentul sa fac o pauză. Tac puțin și în gânduri, mă bucur de batonul cu cereale cumpărat mai devreme și vă scriu rândurile-astea, că mi s-au încălzit și sufletul, și mâinile.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.elda13

Cartagena – o oaza de liniste…

În Cartagena am fost în primele zile din Octombrie, însă pe atunci nu începusem, încă, să aștern în cuvinte toate experiențele trăite. Zilele trecute făceam, însă, curățenie în telefon și am dat peste pozele superbe din Cartagena și m-am gândit că trebuie să scriu despre acest loc minunat.

Cartagena e un oraș micuț, dar încărcat de istorie. Liniștea din port oprise timpul în loc iar vremea ne-a oferit perfecțiunea unei zile de vară nu prea călduroase, ca să ne putem plimba în voie. Deși era început de octombrie, soarele învăluia totul într-o aură de căldură primitoare. Oameni liniștiți, zâmbete din plin, sunete de clopote, ziduri de cetăți și chiar un Coloseum în miniatură .

Multă iubire, culoare, liniște și pace au binecuvântat aceste zile speciale. În Cartagena a fost mai mult despre trăire interioară decât despre puncte turistice. Am  străbătut drumurile în lung și în lat, fără prea multe cuvinte, am ascultat liniștea și am simțit iubirea. Un vis de vară într-o zi de toamnă 🙂

Dacă ajungi însă, în Cartagena, o să te încânte, cu siguranță.

Acest oraș-port are o istorie aparte, fondat de cartaginezul Asdrubal în anul 223 î. Hr., el numindu-și ctitoria Quart Hada sau Noul Oraș, în amintirea Cartaginei nord-africane. Poziția strategică și condițiile de port naval natural, au făcut din Cartagena o miză importantă pentru romanii lui Publius Cornelius Scipio care au cucerit rapid orașul în anul 209 i. Hr. Deveni punctul central al imensei Mare Nostrum romane, prin secolul IV își face apariția aici și noua credință – creștinismul. Cartagena urmează a fi năpădită de vandali, distrusă de vizigoți la asfințitul Imperiului Roman de Răsărit. Însă marea are întotdeauna darul de a curăța cu puterea ei vindecătoare orice, așa că acest oraș special va renaște din cenușă și va înflori așa cum îl putem vedea noi în prezent. Chiar marele Picasso își găsea inspirația aici în jurul anului 1895, lăsându-și amprenta artistică până în zilele noastre, căci oriunde te uiți în Cartagena poți vedea armonia feluritelor stiluri și curente artistice, de la arhitectura clădirilor, până la minunatele desene ale artei contemporane, graffiti. Pereții colorați cu artă ai Cartagenei ne-au oferit cadrul pentru o ¨ședință foto¨ desprinsă, parcă, din reviste.

Punctul principal de atracție în Cartagena este Amfiteatrul Roman, un fel de Coloseum al Romei în miniatura. 🙂 Am zăbovit ceva vreme acolo, căci e un loc încărcat de istorie și cu un aer special.

15320273_1262608570472970_1472587432_nClădirile din Cartagena sunt superbe, Calea Mayor e o alee de promenadă și cafenea în aer liber,  încântându-ți ochii cu frumoasele imobile specifice modernismului, ce își au ca an de construcție îndepărtatul 1900.

Portul din Cartagena este o adevărată oază de liniște. Minunatele ambarcațiuni iți oferă un peisaj nautic interesant de observat în detaliu, iar pescărușii se ocupă cu succes de coloana sonoră ambientală. Noi am zăbovit acolo câteva ore bune, și tot acolo am ales să ne bem cafeaua în dimineața următoare.

Cartagena ne-a oferit și momente pline de amuzament, am nimerit în mijlocul unui târg de van-uri, și cum noi ne dorim maxim să ne achiziționăm unul, am alergat de la unul la altul sa le probăm utilitățile și să ne facem poze. 🙂   Oamenii veseli, cu spirit hippie, ne-au făcut deliciul momentului.

Astăzi suntem în decembrie, dar imi amintesc cu drag frumoasele trăiri pe care mi le-a oferit week-endul petrecut în Cartagena. Ficușii imenși, clădirile, statuile, portul, liniștea. Mulțumesc, Cartagena!

La întoarcerea din Cartagena, ne-am oprit la Mar Menor, unde cerul a făcut spectacol de culoare. Despre clipele petrecute în acest paradis unic, aici.