La pas prin Elda

În dimineața asta, micul meu dejun de felurite fructe colorate mi-a făcut o injecție cu energie care în mai puțin de 15 minute m-a făcut deja să bântui străzile din Elda. După două zile de ploi și cer înnorat, soarele a pictat cerul în senin și a scos oamenii zâmbitori pe străzi. Ies grăbită din casă, așa haotică la mers cum mă știți (căci tot așa am rămas, deși în gânduri am Zen 🙂 , mai că mă ciocnesc cu o doamnă la ieșirea din bloc. Nici n-apuc să-i zic „disculpe” căci mă izbește direct, în față, cu un zâmbet călduros și voce caldă : „Hola, niña!”. Îi răspund și eu cu zâmbet cald și pornesc mai departe, mulțumind în sinea mea pentru așa dimineață. În orășel, un pic de agitație cât să anime atmosfera. Mă opresc la herbolario să îmi cumpăr o gustare și constat cu drag că doamna de acolo deja mă consideră „de-a casei”. Mă întreabă ce fac și îmi spune că exact aseară se gândea „ce-o fi cu fata cu păr frumos de nu a mai venit să cumpere lapte de cocos”. Vorbește rar, căci știe că nu sunt de aici. Simt din nou cum zâmbetul îmi depășește linia feței și îi mulțumesc. Deși nu aveam în plan, cumpăr și o cutie de lapte de cocos știind că urmează să îl car în rucsac printre străzi. Îmi văd de drum, gândindu-mă cum oare în Țara Soarelui stau cu mănuși în mâini din Noiembrie. În București le foloseam după Crăciun, sau poate chiar deloc, căci le uitam în graba mea de fiecare zi. Grăbesc pasul și simt că mă aclimatizez…încet, încet. Și uite-așa, mă pierd printre străduțe, cu Soarele după mine și cu zâmbetul pe față, mă trezesc ieșită din orășel, într-un cartier de case, așezate în trepte, fiecare cu povestea ei. Haine de toate culorile întinse la balcoane, zeci de antene pe acoperișuri.

De la o fereastră se aude o muzică ce mă face instant să îmi doresc să îmi cumpăr un sombrero și o chitară. Floricele colorate la balcoane. La o poartă stă un bătrânel cu o mustață lungă și zâmbește cu subînțeles. Îmi iese în cale un câine care, după față, îmi pare că ar înțelege româna, așa că îmi fac curaj să îl întreb ștrengărește „Ce faci, prietene?”. În câteva secunde aflu că îl cheamă Thierry, de la stăpânul său care mă întreabă: „Te gusto la casa?”, văzându-mi străduiala de a face o poza reușită. 🙂 

O ogradă cu găini certărețe în noroi intră în antiteză peisagistică cu doi motocicliști fioroși, gonind cu zgomot pe drumul pietruit. Doi bătrâni și o doamnă cu ruj roșu aprins mă salută pe rând, făcându-mă să-mi amintesc de zilele când abia îmi salutam colegii de corporație, cu gândul plecat după cine știe ce frământări…de vreun dosar, de target, de rochia pe care o văzusem în vitrină și trebuia musai sa o cumpăr…

Constat că am ajuns în cel mai înalt punct, de unde se vede tot orașul. E liniște, se aud doar păsări și clopote. E momentul sa fac o pauză. Tac puțin și în gânduri, mă bucur de batonul cu cereale cumpărat mai devreme și vă scriu rândurile-astea, că mi s-au încălzit și sufletul, și mâinile.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.elda13

Reclame

Urmeaza-ti inima. Incalca regulile. Inlatura frica. Iubeste.

E sâmbătă dimineață. O nouă zi de aventuri 🙂 .

În timp ce mă îmbrac îmi amintesc că întreaga noapte am visat numai pești și apă. M-au impresionat atât de tare sutele de animale marine încât în vis, am fost una cu ele, în adâncul oceanului. Ah, ce bine că e cald! Încă nu îmi vine să cred că mă pot bucura de 17 grade în decembrie! Recunosc, nu am fost fan iarnă niciodată. 🙂

E soare blând. Trecem de frumoasele livezi de portocali și ne oprim la intrarea în Lliria, să luăm micul dejun la o răscruce de drumuri. Doamne, ce nume frumos pentru o localitate! Sună atât de melodios! Închid ochii și mă simț binecuvântată. Îmi plac tare diminețile în localurile astea micuțe din Spania, cu bătrânei matinali care citesc ziarul, cu produse proaspete, locale și miros de suc de portocale abia stors. Mângâierea Soarelui, livezile nesfârșite de portocali, gustul simplu și curat  al ¨tostadei¨ cu ulei de măsline local și roșii proaspete, în această localitate cu sunet de cântec au creat împreună o dimineață magică.

Astăzi ne-am propus să mergem pe urmele pașilor istoriei, din nou. Am aflat că la mică distanță de Valencia, lângă o localitate pitorească, frumoasă și primitoare, Calles, se află un apeduct roman în interiorul munților, numit Peña Cortada.  A fost îndeajuns să devină un obiectiv interesant, așa că, iată-ne în mașină căutând cu privirea indicatoare către traseu! Continuăm  până în momentul în care drumul se oprește, iar un panou de informații ne indică începutul itinerarului. De aici, la picior printre stânci. 🙂 Chiar mi-era dor de un traseu montan!

Vremea este perfectă în continuare, iar cerul de o frumusețe încântătoare. E de urcat, ce bine că sunt încălțată corespunzător 🙂 . Intrăm din ce în ce mai adânc în vibrația muntelui, iar ruinele care ne apar în cale  mă mai fac să îmi pun întrebări despre inteligența romanilor din acele vremuri îndepărtate. In depărtare, un grup de căprițe de munte se joacă pe stâncile abrupte. 🙂

Podul este format din trei arcade imense, sprijinindu-se pe doi piloni de 27 de metri înălțime , construit din blocuri pătrate, din rocă tăiată, conform tehnicii romane denumite ¨opus quadratum¨.

img_2023img_1927-editadoDrumul se convertește într-un defileu îngust, iar în curând ne apare în cale un tunel perfect săpat în stâncă. E întuneric, n-avem lanternă frontală, dar mi-e clar ca-s înzestrată cu curaj nativ, asa că ne aventurăm în întuneric, pe urmele unde cândva, romanii au creat un adevarat sistem de canalizare, una dintre cele mai impresionante realizări antice din domeniul ingineriei.

Devine amuzant dar și mai incitant, momentul în care constatăm că ploaia de zilele trecute lăsase în urma ei bălți destul de mari , iar pericolul să ne udam la picioare părea inevitabil. Noi, să renunțăm la traseu? Nici vorbă!  Ecoul râsetelor mele colorate în încercarea de a escalada pereții tunelului sau de a țopăi printre bolovani cred că se auzea până în Calles. 🙂

Am tot mers așa prin tunelul de aproximativ 300 de metri lungime, cu o înălțime care varia intre 1,5 și 1,9 metri…escaladă prin băltoace…atenția să nu ne lovim la cap, râsete și chiuituri dar și nelipsita replică, ¨stai sa-ți fac o poză și aici¨ , au transformat din nou, călătoria într-o aventură palpitantă presărată cu multe momente comice și spirit de echipă. La capătul tunelului, peisajul magnific și cerul senin, împreună cu liniștea mulților, ne așteptau să ne bucuram din nou de minunata natură, care ne-a lăsat peste tot daruri, menite  oricând să transforme o zi banală într-una magică. Moment perfect pentru pauză. Hidratare. Ascultam natura. Recunoștință.

Drumul de întoarcere de la Peña Cortada a fost ușor și plin de liniște, ne-am întâlnit chiar și cu un grup de bicicliști prietenoși, semn că traseul se poate face chiar și cu bicicleta, dacă ești amator de senzații tari.

La ieșirea din Calles, am zărit în depărtare o cascada superbă, și cum nu puteam rata o astfel de priveliște, facem dreapta prin sătuc să căutam drumul care duce la o asa minunăție. Mergem intuitiv, nu sunt indicatoare, dar splendoarea e din ce în ce mai aproape. Imediat cum parcam mașina, nu ma pot abține sa fac o poza lângă peretele de cactuși de o frumusețe inedita. Unul în formă de inimă, simpatic, se strecoară din mulțime să-mi arate, din nou, ca dragostea e peste tot în jurul nostru.

Cercetăm zona. Oare cum ajungem mai aproape de cascadă…? Râul care apăruse în fața noastră nu părea sa aibă niciun pod! Inspectăm de-a latul căutând o soluție. Nimic. Apa râului e rece ca gheata, doar suntem în decembrie… Chiar dacă sunt 17 grade aici, apa nu-i asa de blândă, mai ales ca zilele trecute a plouat destul de mult… Încercările lui Van de a crea un pod din pietre mă amuză teribil. 🙂 🙂 🙂 . Unica soluție e descălțarea. Ai curaj? Bineînțeles! eu vreau să simt cascada îndeaproape! N-am mai trecut gârla de când eram copilă, iar de făcut asta iarna…nici vorbă!

Apa e sloi, dar la un moment dat nu mai simt. Încerc să blochez cu mintea senzația de frig și rămâne doar o durere, surdă, în osul piciorului. Cel mai tare deranjează, însă, pietrele de pe fundul râului, care, tăioase și reci, îmi intră cu răutate în carnea din tălpi, ca niște bucăți ascuțite de gheată. Înaintăm cu greu, dar  arunc o privire la măreția cascadei și mă trezesc pe malul celalalt. Van se dezbracă de pulover să ne putem usca picioarele și râdem amândoi glorioși că am făcut-o și pe-asta. Yuhuuuuuu, fuga spre cascadă acum! dar…nu putem intra….cascada e împrejmuită de un gard imens de plasă și un mare semn ¨prohibida la entrada¨, care anunța cu severitate ca eforturile de a ajunge până aici au fost în zadar. Ne înțelegem însă din priviri, și fără ezitări inutile mă strecor pe sub gard, simțind cum îmi creste brusc nivelul de adrenalină.

Îmi apar în cale niște pietre imense, ude și alunecoase pe care le escaladez cu o viteză inexplicabilă.  Dorința de a simți freamătul cascadei și sentimentul că mă aflu într-un loc interzis, îmi dau o putere de care nu mă știam capabilă. Curenții șuvoiului impresionant de apă căzătoare se impun maiestuos, arătând, încă o dată, cât de puternică este, de fapt natura. Nu pot descrie în cuvinte sentimentul de eliberare pe care l-am avut acolo, lângă valurile ce păreau a cădea de undeva din cer! Apa sare cu putere împrejur,  aerul e extrem de umed iar curenții mă fac să îmi păstrez cu greu echilibrul pe lespezile umede… Nu mă pot abține să nu îmi strig fericirea și să îmi ridic capul către cer…! Sunt profund îndrăgostită de această frumoasă, nebună, captivantă, aventuroasă și colorată viață!

Domeniul Alhambra-Locul unde Raiul isi deschide portile.

Încă nu îmi imaginez o enumerație de cuvinte meșteșugite care ar putea descrie frumusețea acestui loc! Nici visele mele cele mai frumoase nu au reușit să creeze un spațiu de o așa splendoare! Palatul Alhambra, al cărui nume provine de la Al Hamra (الحمراء), ” roșu ” în arabă, datorită culorii stâncilor pe care este construit, ¨fortăreața roșie¨ veghează de pe un deal scăldat în soare deasupra orașului Granada, despre a cărei frumusețe v-am vorbit aici .

15310544_1254871077913386_203639214_n-1

Cunoscut și sub numele de ¨Fortareata¨, Alhambra este de fapt, un  complex cu un design inedit,  cu construcții fortificate și grădini, cu o puternică influență arăbească. Palatul Nasrid, Alcazaba, Palatul Carlos V și Generalife, toate sunt înconjurate de un zid fortificat și reprezintă o cetate cu o vechime de vreo 2500 de ani. Istoria acestui domeniu este destul de tulbure, la începuturile sale fiind o așezare celtico-iberică, urmând să fie cucerită, pe rând, de către greci, romani, vizigoți, bizantini, apoi de către  mauri (arabi). În anul 1333, însă, această cetate a fost transformată în Palat Regal de către Yusuf I, Sultanul Granadei , care provenea din dinastia Nasrid, de aici și numele punctului principal de interes al domeniului, Palatul Nasrid.

15310519_1254833467917147_1316787562_n

15239330_1254833514583809_1830277519_n

Vă recomand să vă faceți din timp rezervare pentru vizită, fiindcă există posibilitatea să nu găsiți bilet pe loc, este un obiectiv turistic foarte vizitat. Dacă aveți, însă, noroc, așa cum am avut noi, fiți atenți la ora la care sunteți programați pe bilet, căci dacă nu intrați la ora respectivă ați pierdut intrarea pentru palat.

Intrarea costă 14 euro, pentru întreg complexul, dar imediat după ce ți se deschide poarta domeniului realizezi că merită costul pe deplin. Dacă eu, care călătoresc pe ¨economic mode¨ zic asta…e clar. :).  Durează minimum 3 ore să îl parcurgeți, însă dacă vreți să contemplați în tihnă frumusețea peisajului, vă recomand să îi dedicați o zi întreagă.

15281926_1254833537917140_1452527687_n15310246_1254833501250477_2082113129_n

Palacio Nazaries  (Palatul Nasrid) are un design interior de o rară frumusețe, este păstrat impecabil, iar influențele și gravurile în stil arăbesc îi dau un aer de mister și îmi provoacă imaginația să creeze 1001 de povești, din nou. Detaliile tavanelor și ale ferestrelor îmi ocupă minute în șir pentru a le admira în toată splendoarea lor. Pereții sunt acoperiți cu ornamente de  ceramică și gips de o frumusețe uimitoare iar bolțile prezintă armături din lemn lucrate cu deosebită măiestrie. O să las imaginile să vorbească, recunosc că la Alhambra a fost prima data când mi-am dorit fantastic de tare să am un aparat profesional…ah, și să știu și să îl folosesc, da. 🙂 Noroc cu Răzvan care are grijă tot timpul să facă poze, strecurându-se printre turiști și arbori, ca să prindă un unghi cât mai bun. 🙂 Pe mine mă fură peisajul.

15319507_1254833544583806_1353273125_n

15300708_1254790217921472_744299730_n15310594_1254847947915699_389847044_n

Cel mai intens moment a fost când am intrat într-una din încăperile palatului. Tavanul înalt avea sculptate forme de stea care lăsau lumina să pătrundă în interior sub forma unor raze mistice….fără cuvinte!

15049740_1254850511248776_1349817514_n

Alhambra îmi oferă, totodată, unicitatea momentului de a vedea panorama cartierului popular și pitoresc, Albaicin, și a vârfurilor înzăpezite din Sierra Nevada. Me encanta!, mă surprind eu gândind în spaniolă. 🙂

Gradinile Generalife sunt, probabil, cele mai populare grădini din Spania. Numele lor provine din cuvântul  arab ¨ Yannat al-Arif¨, ce înseamnă “grădinile arhitectului” sau “cea mai sublimă gradină”.

15310218_1254780824589078_1911777549_n

15239206_1254780871255740_1236902124_n

De dimensiuni impresionante, sunt îngrijite de nu mai puțin de 35 de grădinari profesioniști, aduși din toată Europa. O multitudine de trandafiri și plante aromate populează grădina, dat fiind că maurii preferau grădinile parfumate, care să încânte toate simțurile vizitatorilor. Designul este ridicat la nivel de artă, e un adevărat paradis verde care mă lasă mută de uimire. La cât de îndrăgostită sunt de copaci, de verde și de natură , cred că vă imaginați că mă simțeam ca în cel mai frumos vis al meu!

  Grădinile Generalife se întind cât vezi cu ochii. Aș fi putut sta o zi întreagă, fără să încetez să le admir. Zâmbesc din nou la gândul că sunt atât de norocoasă, ¨o coincidenț㨠a ¨aranjat¨ în așa fel să ajung să vizitez acest loc minunat exact când toamna face spectacol de culoare!

Alhambra mi-a lăsat pe retina imagini care mi-au rulat în fața ochilor până seara târziu, cu mult după ce am ajuns înapoi acasă. Acum e și mai simplu. Alhambra mi-a deschis o poartă către un spațiu sacru pe care o sa-l port în mintea mea tot timpul, un colț de rai în care o să evadez de câte ori am nevoie de o oază de liniște, de verde, de natură la nivel de artă.