Primii 21600 de pasi din 2017

16 kilometri, mai exact.

De când sunt în Spania, am descoperit că am o pasiune pentru cetăți, iar aici, oriunde te poartă pașii, găsești un castel frumos de vizitat. Sax este un orășel micuț, situat la câțiva kilometri de Elda, orășelul unde mi-am stabilit reședința pentru o perioadă.. Castelul care mi-a atras atenția este situat pe o stâncă imensă, protejând întregul orășel cu măreția sa. Am decis să parcurg distanța pe jos, pentru că mă antrenez pentru Camino de Santiago și vreau să pot să merg pe jos 30 de kilometri pe zi. Dacă 1 și 2 ianuarie m-au prins lenevind, era clar că pe 3 trebuia să îmi reiau aventura.
Așa că…puțin somnoroasă, imediat ce mă trezesc, îmi arunc în rucsac o carte, pelerina de ploaie, câteva fructe și pornesc voioasă la drum. 10.03, e cam friguț, telefonul indică 6 grade, însă bate un vânt tăios. Prima oprire e la cafeneaua preferată din orășel, unde mă întâlnesc cu noua mea prietenă, Alexa, căci deja ne-am creat un obicei să ne întâlnim „por desayuno” și să povestim. Azi chiar ne-am făcut planuri pentru excursia noastră la Londra, care sper să se întâmple cât mai curând 🙂 .
Cafeaua cu aromă de scorțișoară și „tostada” mea preferata cu tomate îmi dau energie, așa că, în jur de 11, pornesc la pas către cetate, cu muzica mea preferată în căști.

Mersul pe jos e extraordinar! Câte lucruri ai timp să observi… Chiar și propriile gânduri. Le vezi cum vin, le observi, le lași să plece. Ce sentiment de eliberare! Atmosfera s-a încălzit, soarele mi-e tovarăș de drum, iar cerul albastru mă umple de pace cu al sau senin. Îmi plac mult căsuțele micuțe din „pueblo” (sat micuț, cu doar câteva case, tipic spaniol). Au grădini mari sau chiar livezi de portocali sau măslini. Recunosc că mă cheamă tare să îmi cumpăr o astfel de căsuță, mică, cu propria livadă de măslini și loc să îmi cultiv singurică ceva legume, dar momentan, mă opresc doar să le fac câteva poze, căci doar mi-am câștigat renumele de „Ema, La Exploradora” și trebuie să mi-l mențin. 🙂

Drumul se întinde luuung în fața mea, sunt porțiuni lungi de drum fără nicio urmă de civilizație, doar livezi, câmpuri, și dealuri stâncoase la orizont. Bicicliștii trec și mă salută entuziaști, iar eu mă bucur că nu sunt singură pe drum.

Merg preț de peste două ore, dar cetatea semeață, apare în depărtare, semn că în curând trebuie să apară și pancarta care să mă anunțe că am ajuns în Sax.

Orășelul cu o populație de nouă mii și ceva de locuitori, te întâmpina cu străzile lui bătrâne, în stil maur, cu case colorate și trotuare pietruite.

E foarte liniște și oameni puțini. Sau, cum e trecut de 14, ora de siesta, liniștea lasă păsările să își țină concertul de amiază, și constat că atmosfera de aici e o frumoasă primăvară, deși suntem în a treia zi din an.

Castelul își face apariția la capatul străduțelor din centrul vechi cu câteva zeci de trepte de escaladat. O mare parte din castel datează din secolul X, cu toate că Turnul Levante a fost adăugat abia în secolul XII. Nu-mi pasă că deja mersesem 8 kilometri și acum trebuie să parcurg câteva etaje ca o floricică, însă mă încurajez și mă bucur totodată că e momentul în care îmi înfrâng o altă frică, scări de metal prin care se vede dedesubt, accentuându-mi teama de înălțimi.

Prima provocare pe 2017, îmi spun, pășind pe prima treaptă, hotărâtă. Căsuțele din Sax îmi oferă un peisaj minunat cu fiecare treaptă urcată, iar castelul cocoțat pe stâncă se impune prin măreția lui.  Din păcate, nu se poate vizita interiorul, dar profit că sunt singură în peisaj și mă așez fix la ușa castelului, să mă bucur de priveliște și de prânz. Trebuia să existe și un moment de umor, tipic mie, bineînțeles că am uitat furculița, așa că sunt nevoită să mănânc bucățelele de ananas pregătite de acasă cu cuțitul unui briceag rătăcit în rucsac. Dar prin câte situații limită am trecut, asta e chiar amuzantă :).

Mă întind pe treptele castelului, căci cerul e senin și norii mi-s dragi tare, cu formele lor jucăușe. Să nu se facă târziu și să se aștearnă întunericul, zic, și pornesc la drumul de întoarcere. Soarele își revarsă razele amiezii și îmi scaldă drumul într-o peliculă de căldură plăcută. Am un moment când oboseala și lipsa de antrenament își spune cuvântul, pe la kilometrul 14, picioarele mi se îngreunează și chiar îmi vine în minte preț de câteva secunde că aș putea face autostopul. Mă așez însă, lângă o bornă kilometrică, îmi încarc bateriile și plec mai departe. Pot.

Acum sunt în confortul sufrageriei mele din Elda. Am aprins o lumânare, un ceai aromat îmi încălzește corpul și simt cum deja se instalează febra musculară. Mi-e clar că trebuie să mă antrenez să pot străbate distanțe mai lungi pe jos, dar pentru început, cei 16 kilometri parcurși astăzi sunt o realizare. E bine, e plăcut. Termin rândurile-astea și o să-mi pregătesc o supă cremă pentru cină, după care o să-mi răsfăț picioarele cu o baie fierbinte în apa sărată, în semn de recunoștință.