In cautarea timpului pierdut.

 

Încă de când eram copilă, am fost preocupată de trecerea timpului.

Iarna, în Ajunul Crăciunului îmi așteptam fratele mai mare să vină de la București acasă și imediat cum auzeam zgomotul trenului cu care știam că trebuia să ajungă, urcam sus pe poartă, să îl văd cum apare de la gară. Nerăbdarea mea de a-l vedea cum se apropie mă făcea să îmi pară o veșnicie până îi vedeam în depărtare silueta, printre miile de fulgi de zăpadă, căci tare frumos ningea pe vremea când eram o fetiță cu două cozi negre și obraji îmbujorați!  În acele momente, timpul mi se părea cel mai aprig dușman. Vara, în schimb, colindam dealurile înverzite în lung și în lat, iubeam copacii și mirosul de iarbă proaspăt cosită, iar timpul căpăta cu totul altă dimensiune când stăteam ore în șir imaginându-mi o mie și una de povești, privind jocul norilor de un alb pufos pe bucata  de albastru infinit. Nici nu știam când trecea timpul, îmi dădeam seama abia la lăsatul serii că ar cam fi momentul să pornesc spre casă… Curioasă treabă timpul ăsta, gândeam cu mintea mea de copilă visătoare. 🙂 

 Reflexiile asupra timpului au revenit în altă formă , prin clasa a cincea sau a șasea, când am observat că pe parcursul orelor de fizică sau matematică, unde totul îmi părea un amalgam de cifre și formule obositoare, timpul trecea incredibil de greu . Îmi amintesc că sala de clasă avea deasupra tablei un ceas la care mă uitam obsesiv, din cinci în cinci minute, așteptând să…”treacă timpul” 🙂 În schimb, în timpul orelor de muzică și de română, materii care îmi făceau creativitatea să zburde, sunetul clopoțelului care anunța sfârșitul orei îmi așternea în suflet o senzație de regret pentru că aș fi vrut „să se oprească timpul”. Mă întrebam: Unde a zburat timpul ăsta? Buuun, îmi spuneam. Am înțeles clar că o oră are 60 de minute, că un minut are 60 de secunde, că o secundă are 1000 de milisecunde…și continuând aș putea fracționa timpul în miliarde de particule…dar oare…nu cumva noi redăm dimensiune timpului? Oare nu cumva timpul câștigă sau pierde valoare în funcție de ceea ce vrem noi să îi atribuim? Anii (sintagmă care mi se pare tot o invenție a omului în nevoia lui exagerată de a contoriza și controla totul) au trecut, iar copila de altădată a devenit o inimă rătăcită printre ziduri de beton. Am în memorie o zi de toamnă târzie, ca asta de azi. Priveam, cu ochi goliți de strălucire, prin sticla de la etajul 13 a multinaționalei care îmi oferea acel job decent pentru care mă chinuisem să am o diplomă și acei ani de experiență obligatorii doar ca să îmi fie luat în calcul CV-ul. Mă uităm cum avem creat în fața mastodontului de sticlă cu 536 de birouri, un parc verde, cu arbori tăiați în diverse forme geometrice lipsite de suflet. Dacă mi-aș fi amintit teorema lui Pitagora, jur că aș fi putut să calculez suma pătratelor lungimilor catetelor în triunghiul perfect dreptunghic din ramuri de copac.:) Dar oare un copac nu e făcut să crească el, în firea lui? Ah, dar ăsta e un gând mult prea profund pentru epoca asta, căci în parcul ăsta improvizat de roboți, nici măcar ¨nu am timp¨ să savurez în tihnă o cafea, căci mă așteaptă lista de dead-line-uri… În jungla urbană, timpul înseamnă bani, acest instrument menit să devalorizeze scara de valori preia controlul asupra timpului și îl valorifică în detrimentului bucuriei de a fi prezent în propria ta viață. Timpul tău…cum??? am zis „timpul tău”? Nu mai e demult timpul tău, draga mea, căci l-ai lăsat la amanet în ziua în care ai decis că trebuie să intri în competiția asta inutilă de a fi cât mai bună, de A AVEA mai mult și de A FI mai puțin! Gândul ăsta mi-a provocat un atac de panică la metrou, la Universitate. A fost ziua când mi-am aruncat ceasul la gunoi. Mesajul subliminal al filmul „In time”, în spatele conceptului comercial și a prezenței lui Justin :))), m-a făcut să tresar la gândul că timpul chiar a devenit monedă de schimb. A trecut „ceva timp” de atunci și încep tot mai mult să înțeleg că „time is money” e de fapt invers. Mi se pare că oricum o parte din lozincile actuale sunt de fapt construite în așa fel încât să genereze niște lecții care ne vor arata că realitatea e de fapt, pe dos. Nu timpul înseamnă bani, ci banii înseamnă timp pentru că ne dăm timpul la amanetat atât de des în momentul în care ne dedicăm cu precădere unor acțiuni generatoare de bani. „Noroc” cu inventatorul KPI, acel tabel cu indicatori de performanță care creează iluzia că nu numai pentru bani îți sună alarma în fiecare dimineață, ci pentru competiția de a fi top performer. Am învățat că timpul te pedepsește aspru atunci când nu te-ai găsit, încă, pe tine. Când încă ești în competiție cu ceilalți. Când încă numești „realizări”numele tău prezent în top 3 al unui tabel cu cifre.

O carte citită mecanic mai demult și înțeleasă în ultima vreme, m-a învățat că ¨Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul.¨ Când ești prezent în „acum” și „aici” ești, de fapt, iubire.

Numai timpul îți va da răspunsurile pe care le cauți, și ți le va da când vei uita întrebările. Un om al străzii mi-a spus de curând că el e cel mai bogat om de pe Pământ. El are timp.

Da, avem timp pentru toate…dacă ne dăm timp. Timpul aici ne este dat cadou de „bun venit” la naștere. Nu e necesar să ne luptăm pentru el. Cineva mă întreba, de curând, „Cum îmi câștig, mai nou, existența?” Cum ??? Existența trebuie câștigată? Când am început să credem că existența este un război pe care trebuie să îl câștigăm? Adică…suntem într-un război cu propria existența? Câștigarea existenței…combinația asta de cuvinte are sunet metalic. I-am răspuns că mă mulțumesc cu mai puțin, căci acum câștig… timp. Căci da, am fost într-un război…contratimp. Contra mea, căci încă nu ajunsesem să mă descopăr, să mă iubesc. Astăzi respir, trăiesc, iubesc. Învăț despre timp de la copaci. Nu de la ăia „frumos” stilizați. Un copac lasă timpul să curgă, fără să forțeze nimic. Vara frunzele stufoase se scaldă în baie de soare. Toamna copacul se deghizează în culori de carnaval. Iarna îl găsește dezgolit, dar lasă gheața să îi îmbrace ramurile. În fiecare primăvară, copacul renaște, se regenerează și sărbătorește cu „artificii” parfumate.

Îmi vine în minte acum poezia lui Octavian Paler-¨Avem timp¨, o citisem în metrou în grabă, într-una din diminețile când dădeam scroll pe display, așteptând să aud vocea mecanică a robotului care mă anunța că am ajuns la Universitate.

Un om drag a cărei zi se întâmplă să fie exact astăzi, îmi spune des : „Toate la timpul lor.”Rândurile astea sunt cadou pentru el și pentru cei care se află în căutare de timp.

Bucăți de suflet, puse în cuvinte.